În urmă cu mai bine de trei decenii, Francis Fukuyama publica un celebru articol intitulat „Sfârșitul istoriei”, urmat la scurtă vreme de o carte în care încerca să explice raționamentul articolului, după ce acesta fusese criticat din toate direcțiile. În superficialitatea cu care citim aproape orice, mulți „interpreți” considerau că ar fi vorba fie de vreo profeție a apropierii Apocalipsei, fie de o liniște globală, fără evenimente politice majore, fără convulsii, fără contradicții. Lumea se afla în plin val al treilea al democratizării, după ieșirea Europei Centrale și, parțial, a celei de Est de sub regimul comunist și descoperea consensul privitor la democrația liberală ca fiind soluția optimă la toate sau la majoritatea problemelor sociale. Sfârșitul istoriei desemna ieșirea la lumină. Pentru mulți, era o revelație mundană, pentru unii, o ecuație prea complicată. Dar pentru cei amuțiți de teamă și neputință era întruchiparea unui blestem.

Cu toate că profesorul japonezo-american s-a străduit din răsputeri să demonstreze că teza i-a fost răstălmăcită, formula „sfârșitul istoriei” a rămas în memoria colectivă mai mult ca o bornă ce ar fi trebuit contrazisă, dărâmată, decât ca un ceva ce ar fi trebuit, în primul rând, înțeles corect. Tocmai faptul că, încă din anii ’90, am fost martorii războaielor din Iugoslavia, Cecenia, Irak, apoi ai Primăverii Arabe devenea proba irefutabilă a erorii analitice exprimate de Francis Fukuyama. Multe state care promiteau să parcurgă o tranziție rapidă spre democrație au ajuns la formule hibride de guvernare, altele au (re)devenit autoritarisme; oamenii nu se mai pun de acord asupra aproape niciunei teme, iar mișcările violente de contestare a status quo-ului răsar la tot pasul. Însă nimic nu a resetat mai profund modul în care ne definim opțiunile decât războiul din Ucraina. Peste tot se discută, până la urmă, rațiunea pentru care a început Rusia acest conflict, respectiv ce anume este în spatele rezistenței ucrainene. Nu vom intra aici în speculații sau subiectivisme, căci aceste discuții depășesc atât limita raționalului, cât mai ales pe cea a unei informări obiective. Rezumând, am spune că toți criticii teoriei „sfârșitului istoriei” sunt fericiți să întrebe cum e cu putință un asemenea război dacă istoria s-a sfârșit? Cum se întâmplă, de regulă, în asemenea situații, putem eșua în repetiția a ceea ce credem noi că stă scris în paginile lui Fukuyama sau putem merge înapoi la text, spre a face lumină.

Sfârșitul care nu se încheie

Nu avem de-a face cu nicio profeție! Nici cu divagații pe marginea istoriei, ci cu un text de o profunzime care scapă superficialității zilnice tocmai pentru că duce cu el o literatură filosofico-politică vastă. Pe scurt, se apăra Fukuyama însuși, este vorba despre sensul dat de Hegel istoriei, anume acela de „proces coerent, evolutiv”, al cărui sfârșit avea să coincidă cu „satisfacerea aspirațiilor fundamentale ale societății umane”. Consensul anilor ’90 asupra democrației liberale indica faptul simplu că aceasta conține remedii pentru nevoile de bază ale omenirii. Nu era și nu este un regim perfect, nici măcar o teorie perfectă, ci o formulă greu — dacă nu cumva imposibil — de îmbunătățit. Este vorba despre o evoluție a concepției despre guvernarea societăților, nu un semnal că, la un moment dat din viitorul foarte apropiat, ceasurile se vor opri în loc. Ceea ce ar fi trebuit să înțelegem era că în măruntaiele democrației liberale ar fi de identificat tocmai soluțiile pe care le căutăm, iar atunci, la începutul anilor ’90, majoritatea statelor păreau să se fi înscris pe traiectul care ducea la un asemenea regim.

Cum spuneam, însă, și cum se poate observa cu ochiul liber, lumea e sfâșiată de conflicte sângeroase, de porniri macabre, de gesturi de o violență greu de împăcat cu pretențiile secolului pe care îl trăim, iar cinismul cu care personaje mai mult sau mai puțin publice calcă în picioare tocmai proximitatea unei „limpeziri” posibile a lucrurilor ne obligă să vedem ce geamantan am uitat pe peronul gării. Căderea regimurilor comuniste în Estul Europei a demonstrat că acestea nu sunt invincibile, ci vulnerabile; că nu există supunere absolută, ci doar una motivată de teamă și neputință, dar care, de îndată ce se ivesc condiții mai bune, va dărâma castelul de nisip al dictatorilor. Iar „logica științei moderne” (Fukuyama) ducea în mod aproape liniar spre economia de piață. În tot acest carusel, apar etape de parcurs, precum modernizarea, tehnologia, educația (!!!) interconectarea și informarea continuă.

În acest context, Fukuyama citează frica drept responsabilă pentru cedarea anumitor indivizi și cădea lor în poziție de sclavi, de supuși lipsiți de putere sau chiar lipsiți de identitate în subordinea unui stăpân. Toate etapele mai sus menționate au capacitatea de a-i învăța pe oameni să nu se teamă. A spus-o și Papa Ioan Paul al II-lea la prima vizită în Polonia ca suveran pontif. Reciproca se impune de la sine: oamenii slab informați, cu o educație fragmentată, incoerentă, lipsiți de un dialog coerent se oferă ca sclavi, neavând piloni de susținere spre a scăpa de frică. În acest context vom repeta vorba lui Fukuyama: „democrația desființează diferența între stăpân și sclav”. Aici este nodul gordian! Oamenii ar trebui să fie suficient de bine configurați educațional spre a accepta nu o egalitate formală, ideologică, impusă, ci una pe fond, funcțională, bazată pe asumare de limite personale și responsabilități. Educația, informarea, dialogul ne eliberează de teamă și ne dau puteri să riscăm, să experimentăm, să operăm schimbări. Aici începe testul cel mai greu, un test care dă măsura umanității noastre. El se numește, de când lumea, „nevoia de recunoaștere”. Cel ce nu se teme poate înțelege egalitatea ca un context în care este liber să se realizeze, în schimb omul slab, vulnerabil, incomplet spiritual rămâne cu nevoia irepresibilă de a domina, de a supune, de a-și crea un cordon sanitar în jur spre a-și ascunde vulnerabilitățile. Pentru a fi recunoscuți drept ceea ce suntem sau credem că suntem este nevoie de o societate în care să ne putem manifesta liberi. Sub presiune — politică, administrativă, ideologică — nimic din ceea ce ne definește ca oameni nu prea este posibil. Doar că, în democrație, victoria socială nu e garantată, e doar posibilă: e nevoie de asumare de riscuri, de adecvare cu o serie de criterii, de autoperfecționare. Vechile narațiuni nu mai sunt operaționale! Nici zeii antici, nici cei moderni nu ne pot sări în ajutor. Pentru foarte mulți oameni, postura de supus e inacceptabilă, dar cea de luptător este imposibilă. Așteaptă să li se dea, să li se ofere, să fie protejați. Și atunci, democrația încetează a mai fi atractivă, preferând să o înlocuiască cu orice doar pentru propria satisfacție. Lupta pentru recunoaștere devine un mecanism de modificare a întregii lumi înconjurătoare doar pentru a crea poteca specifică pe care un asemenea individ poate să se simtă confortabil. Avem aici o întreagă galerie de profitori, de privilegiați pe baze de nepotism, de afiliere de partid, de grupare, de interese. Inși pentru care lumea trebuie schimbată pentru a le fi lor bine, nicidecum nu se vor adapta ei la lumea din jur. Ei nu pot fi egalii altora pentru că sunt, de fapt, mult inferiori tuturora. Si atunci, rescriu regulile jocului, precum personajele lui George Orwell din „Ferma animalelor”.

La nivelul politicii, asemenea personaje se vor numi membrii de partid, candidați pentru înalte demnități sau chiar statele însele. După cel de-al Doilea Război Mondial, ordinea internațională era desenată avându-se în vedere o relativă egalitate între state. Faptul că în tot acest timp s-a manifestat o egalitate parțială, iar în momentele dificile, unii s-au dovedit mai egali decât ceilalți e semnul clar că suntem departe de un final al istoriei, departe de un consens real asupra valorilor, intereselor și a mecanismelor de realizare. Dimpotrivă! Reacția în fața imperativului de a respecta anumite norme, tratate, înțelegeri spune multe despre gradul de maturizare/modernizare a statului și a clasei politice care îl conduce. Idealismul anilor ’90 s-a disipat considerabil în contextul unor evenimente deloc ușor de gestionat. Democrația liberală ar putea fi, cum spun teoreticienii, cea mai bună alternativă posibilă, dar aceasta nu garantează că actorii politici — indivizi sau state — vor opta pentru cea mai promițătoare soluție. Vedem cum, zi de zi, lumea preferă să caute neajunsurile, lipsa de garanții, incertitudinea și, sub pretextul evitării acestora de fapt, subminează tocmai soluția posibilă. Nicio soluție nu va oferi totul decât în teorie sau în dogmatica de orice fel. Acolo se definește idealul sau se promite atingerea lui. Iar oamenii preferă să amâne deznodământul sperând să obțină absolutul. Ei încearcă împlinirea imposibilului pe pământ, iar atunci când intuiesc că nu-l vor atinge îl plantează în scopuri pământene: o demnitate publică, o proprietate, un război. Miza este atât de importantă, încât acești indivizi, precum luptătorii primitivi, aruncă totul în luptă, indiferent de preț.

A muri pentru ceva

Ideea aceasta a revenit cu multă greutate în plan politic, pe măsură ce provocările au devenit mai tranșante, de tipul totul sau nimic. În celebrul său eseu „Tragedia Europei Centrale”, Milan Kundera evoca declarația directorului Agenției de știri maghiare care, în noiembrie 1956, anunța: „Murim pentru Ungaria și pentru Europa”. Mesaj tipic naționalist în prima lui parte, șocant în cea de-a doua. Recent, am descoperit eseul unui autor polonez, Wojciech Przybylski, „Să înțelegem Europa Centrală”, în care încearcă să definească pentru ce Europă se dau luptele din Ucraina. Îl evocă pe Kundera și subliniază un fapt care ne scapă adesea: Europa spre care au privit toți est-europenii după eliberarea din 1989–1991 a fost/este Europa postbelică, una care a pus deoparte conflictele armate și narcisismele sociale spre a încerca să „închidă istoria”. „Ideea de Europă apărută pe Euromaidan este una a schimbării, a libertății, demnității și justiției”. Atunci când Ucraina de azi reamintește tuturor că luptă pentru Europa se referă la această Europă post-istorică, în care funcționează norme juridice și încredere în instituții. Europa este Celălalt, în raport cu corupția, autoritarismul și minciunile cu care sunt obișnuiți”. În 1956, Europa era un spațiu în afara regimului comunist, a terorii si lagărelor.

Până la urmă, ce aflăm dacă îi invităm pe toți acești autori la o masă rotundă imaginară? Aflăm că, în fiecare caz, e vorba despre dorința de depășire a stării de fapt printr-o mișcare de asumare a riscurilor, mișcare care pune totul în joc pentru a obține recunoașterea superiorității, in cazul luptătorului primitiv, pentru ieșirea de sub dominația sovietică (1956) sau de sub cea rusă (2014, Euromaidan și continuarea). A exista ca ființă completă, ca ființă cu o identitate clară presupune asumarea unei lupte fără rest, a unei lupte menite să pună totul în joc. Aici ieșim din politică, adică din lupta pentru putere, în favoarea unei lupte pentru supraviețuire. Nu puterea într-un context dat, ci anularea unui context nefast pentru a putea ființa.

Cain îl ucide pe Abel

Dintotdeauna, Cain l-a ucis pe Abel. Cain era țăran, Abel păstor. Cain stătea în context și era nemulțumit că cel care pleca, risca, schimba contextul dobândea mai mult. Ambii voiau recunoașterea și răsplata. Dar Abel pleacă în necunoscut, Cain, așteaptă să i se dea. Neprimind, ucide. În plan individual, toți politicienii care vor puterea doar pentru a domina și a impune sfârșesc prin a ucide: semeni, proiecte, principii. Din cauza lor, istoria nu se poate termina, pentru că ei refuză să intre în ecuație cu aceasta și să evolueze la stadiul dinamic, de ființă adaptabilă care comunică în loc să impună, care știe că poate și ce anume poate, deci nu mai are nevoie să pretindă. Pentru așa ceva e nevoie de efort, de formare și informare. Cain frământă pământul la fel cum își frământă propria neputință de la care, însă, așteaptă totul. Abel pleacă în lume și riscă: un loc călduț, o sinecură, o minciună utilă doar pentru a deveni un individ și a întrupa o idee. Cain ucide tot ceea ce îl depășește, fără a putea, prin aceasta, să devină altceva decât e: o entitate statică de imobilismul căreia se împiedică lumea.

În plan politic, Cain îi reprezintă pe toți cei ce se opun evoluției, reformei, modernizării, reprezintă conservatorismul și blocajul în proiect. Naționalismul xenofob, rasismul, imperialismul sunt fațete ale lui. O lume depolitizată care construiește, care se adaptează nu va fi perfectă niciodată, dar va fi vie. Este obiectivarea lui Abel. Ceea ce se petrece acum în Ucraina e lupta între un Cain ce-și refuză propria evoluție și un Abel care vrea să plece în lume. Istoria se poate „sfârși” atunci când Abel va avea o majoritate critică, atunci când plecarea lui dintr-un model de guvernare în altul prin reforme, prin propria transformare va apropia lumea de cel mai bun răspuns pe care îl va putea da instinctelor și slăbiciunilor sale. Câtă vreme Cain are majoritate, istoria repetă aceeași melodie învechită a luptei unuia împotriva celuilalt, spre a-l ucide. Și pentru că niciunul nu poate muri, se chinuie ambii, în spasme și frustrări interminabile. Cu amândoi în viață, istoria nu se poate încheia! Cain refuză să învețe și îl ține captiv pe Abel, ucigându-l în fiecare zi și blocând lumea să intre în relație cu ea însăși. Abel își riscă moartea pentru că nu poate sta în repetiție sterilă. Ca întotdeauna, între ei doi se decide istoria.