“Maşina de spălat e sfântă!” spunea bunică-mea de câte ori băga în priză Alba Lux-ul ei. Nici mama nu a încetat să blagoslovească, de-a lungul timpului, cutia metalică în care rufele se-nvârt până când dau afară din ele toată murdăria. Câteodată, şi nasturii mai slabi de… aţă.
Când m-am făcut băiat mare, am înţeles de ce nu doar femeile din familia mea au numai urări de bine la adresa spălătoreselor fără mâini, ci mai toate româncele care au cunoscut binefacerile acestor minunate scule. Păi cum să nu se uite doamnele cu o prietenie infinită la cele care, după ore de gătit, făcut curăţenie, pus masa, ridicat masa, controlat temele copiilor, călcat cămăşile soţilor (amanţilor, taţilor, fraţilor), urechiat odraslele neastâmpărate, le scutesc – printr-o simplă apăsare de buton – de chinul de a muia, săpuni, freca, da prin apă, săpuni din nou, freca iarăşi, limpezi.
Când am ajuns om la casa mea, am primit cadou de la nişte prieteni o maşină de spălat cu program şi… hublou. Alba Lux-urile din familie n-avuseseră aşa ceva, spălatul nu era la vedere, ci o afacere internă, pe care dacă voiai să o descoperi, riscai să te umpli din cap până-n picioare de spume. Aşa că am avut cam aceleaşi emoţii când am observat hubloul maşinii ca atunci când am călătorit pentru prima dată cu avionul şi mi-am lipit, un ceas întreg, nasul de geam: ca să văd cerul şi pământul.
După ce am pus rufele, am turnat detergentul şi am potrivit butoanele, „minunea” s-a pornit. Am privit fascinat prin geamul rotund la mişcările haotice din pântecul ei. Şi nu doar atunci, la inaugurare, ci şi a doua zi, a patra zi, şi mai apoi, de multe, foarte multe ori, încă şi încă. Nici nu-mi mai trebuia televizor, căci aveam la ce să mă uit fără să mă plictisesc. Ba chiar începusem să văd în locul rufelor tot felul de tipi despre care citeam prin ziare că fură, dau tunuri, devalizează bănci, spală bani, se ascund în spatele funcţiilor politice etc. Maşina mea era cea care modera talk-show-urile cu ei, îi învârtea pe toate părţile, îi răsucea, îi clăbucea, îi bolborosea, îi centrifuga. Iar înainte de sfârşitul programului, le dădea din plin biluţe cu înălbitori şi niţel Cocolino. Era un show pe cinste!
Dar de patru zile mi s-a ars „moderatoarea”. Acum stau trist cu telecomanda în mână şi mă zgâiesc la micul ecran, unde perindă cam aceleaşi feţe care apăreau la mine pe hublou. Dar emisiunile n-au acelaşi haz, n-au acelaşi ritm, n-au, de fapt, nici un chichirez. Noroc că, din când în când, se mai dau reclame cu detergenţi, prilej cu care îmi amintesc de ce zicea bunică-mea: maşina de spălat e sfântă!