Au urmat o seară şi o noapte de groază. „Radu cel Frumos“ era alarma pe care armata română nu o mai primise de la invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, în ’68. Cea mai nasoală era următoarea (şi ultima), „Ştefan cel Mare“, fiindcă atunci chiar era război.
După cum se comportau ofiţerii – care înnebuniseră –, am realizat că-i groasă rău. Iar când ne-au dus în depozitele de muniţie şi ne-au pus să scoatem lăzi după lăzi cu gloanţe, ne-au cuprins spaimele. Toată noaptea am băgat acele gloanţe în încărcătoare şi în benzile de mitralieră: ungurii invadaseră România şi veneau peste noi, în Oltenia. Ne pregăteam să le ieşim în drum. Noaptea au apărut şi piloşii care fuseră în permisie. Au confirmat: vin ungurii, au ocupat Timişoara.
Până în dimineaţa zilei de luni ne-am umplut de muniţie. În curtea cazărmii apăruseră tancuri, TAB-uri, camioane. Chiar funcţionau! Scoteau fum şi li se învârteau şenilele, roţile, turelele. Iar nouă – ochii în cap de oboseală, stres şi frică. Era război şi trăseserăm doar de trei ori cu puşca. Speram să fie o luptă corp la corp cu duşmanul, căci eram specialişti în lovitul cu patul armei şi împunsul cu baioneta.
Un coleg de pluton din Deva, al cărui tată era mare goangă prin armată, aflase adevărul: la Timişoara erau 60.000 de morţi! Nu prea ştia cine îi omorâse, dar se utilizaseră inclusiv aruncătoare de flăcări. Văzusem aşa ceva în filme despre al doilea război. Şi la Crăciun, când ai mei pârleau porcu’ cu arzătorul. Chiar, se apropia Crăciunul. Iar noi intram în război. Mă gândeam la bieţii părinţi şi mă temeam că o să vină la poarta unităţii să mă apere.
Zilele care au precedat alarmei au fost bezmetice. Ofiţerii au dormit în unitate, alături de noi, dar cu armele sub perne. Ale noastre erau prea mari, aşa că le aveam lângă paturi… Era o tensiune permanentă şi pentru că informaţiile dinspre „front“ erau contradictorii. Unii şopteau că nu cu ungurii era război, ci cu ai noştri… Dar cum cu ai noştri?!
Pe 21 dimineaţa, am fost duşi în sala unde, până atunci, făcuserăm pregătire politică şi teorie militară. Urma să vedem la televizor, de la Bucureşti, din piaţă, discursul comandantului suprem. Sala era un spaţiu drag nouă. În noiembrie, pe când se transmisese Congresul al XIV-lea al PCR, ne asigurase un ceas, două, trei de somn pe zi. Şi în 21 ne cam luase somnul, dar ne-am trezit brusc când am auzit, în direct, rumoarea şi huiduielile mulţimii aduse în Piaţa Palatului. Iar când am văzut precipitarea lui Ceauşescu, mutra lui desfigurată, pe Leana care striga isterică „staţi liniştiţi la locurile voastre, alo, alo, tovarăşi!”, ne-am ridicat involuntar în picioare. Ofiţerii (erau acolo şi mai marii unităţii) s-au întors spre noi cu feţele curbate, ca nişte semne de întrebare, ce se scurgeau, parcă, încet, pe sub caschete.
(va urma)