Depunerea jurământului şi defilarea de după trebuiau să iasă şnur, fiindcă erau în 25 octombrie. Ziua Armatei, adică. „Şi nu te caci în ea, soldat, că te scot în câmp şi te dau cu capu’ de toţi pereţii!“ Aşa că am învăţat să dăm onorul cu arma şi să batem pas de defilare. Cu arma a fost relativ simplu, erau trei-patru mişcări: la picior, pe umăr, pentru onor… Cu defilarea s-a dovedit însă a fi extrem de nasol, fiindcă orice râmă aflată la patru metri sub asfalt trebuia să moară. Când băteai pas. Aşa era ordinul. A fost un pogrom al bietelor târâtoare, dădeam cu talpa de ne clănţăneau dinţii în gură şi ni se mişca sub bonetă bucăţica de creier ce ne mai rămăsese. Da, simţeam cum creierele noastre se fac tot mai mici, de la o zi la alta. „Băi, aici e bine, nu trebuie să te gândeşti. O face alţii pentru tine. Aci doar te execuţi. Las’ că vă mai odihniţi dracu´ capetele alea, că după cinci ani la facultate n-o să vă mai intre sub căşti de mare ce-o să fie“, ne-a încurajat un veteran. Totuşi, ca viitori studenţi ce urma să fim, am încercat să opunem rezistenţă prostiei care ne acapara încet, încet. Aşa că citeam, scriam scrisori, jucam şah, povesteam, jucam cărţi. Dar după o dimineaţă de instrucţie în dealul Făcăilor – „vă ţin aci în soare până la noapte, băăă!“ –, după o după-amiază de exterminat râmele de sub asfalt, adormeam cu cărţile pe faţă. Sau cu mâna pe vreo piesă de şah. Aşa că ne-au mai rămas, ca alternative culturale, clămpănitul din gură şi jocul de cărţi. De poker, mai exact. Ca să nu ne fure somnul, jucam pe bani. Sume mici, dar dese. După câteva mâini rămâneai fără soldă (75 de lei, o nimica toată), după altele îţi luai adio de la aparatul de ras, de la ceas, de la ce mai aveai folositor prin valiză. Ca să câştigi, îţi puneai serios mintea la contribuţie, căci pokerul e un joc de gândire, unde calculul probabilistic, aritmetica primară şi hazardul se contopesc, niciodată în proporţii egale şi întotdeauna altfel, de la o partidă la alta. E un joc al psihologiilor comportamentale, al cititului de gânduri, de feţe, degete, gesturi. După două ore de poker, puteam să spun la ce facultate era student adversarul şi cu ce notă intrase. Marja de eroare era de 30 de sutimi, maximum jumătate de punct. Unuia i-am aruncat-o, aşa, după ce tocmai se împărţiseră cărţile, că mai are un frate mai mare şi o soră mai mică, de i-au picat cei doi zecari din mână.

Rezistenţa prin cultură nu s-a manifestat doar prin manevrarea celor 52 de cărţi. Am citit, de exemplu, „Minima moralia“, de Andrei Pleşu. Citeam câteva pagini, şi când vroiam să continui lectura, îmi dădeam seama că uitasem tot. Aşa că dădeam înapoi paginile, ca să-mi iau avânt în lectură.  Mai scriam câte-o poezie, dar rar. Pentru că foarte des scriam scrisori. Trei, patru, şapte scrisori pe zi. Majoritatea destinatarilor erau domnişoare de prin diverse colţuri ale ţării. Dar mai corespondam şi cu câte-un camarad aflat sub arme prin altă urbe. Toţi o duceau prost, toţi erau terminaţi, toţi numărau, din oră-n oră, zilele. Citeam scrisori de groază, despre alarme noapte de noapte, adunarea plutonului pe rastelul de arme ori în mijlocului râului, pescuit în chiuvetă cu şiretul de la bocanc, măsurat dormitorul cu chibritul, şuturi în cur fără avertisment, ştafetă 5 x 1000 de metri cu masca de gaze pe figură, încât la noi era domnie. O domnie de Ev Mediu timpuriu, e-adevărat, când a te spăla însemna un atentat la sănătatea trupului. Noi am fi atentat, dar nu aveam cu ce. În Craiova era o problemă cu apa. Dacă în restul ţării nu era căldură, curent, benzină, mâncare, hârtie igenică, îmbrăcăminte, încălţăminte, în oraşul de pe malurile Jiului nu era nici apă. Sau era, cu ţârâita, dar seara, pe la nouă, se oprea. Dacă uitai să-ţi pui într-o sticlă şi te lovea setea, mai aveai o şansă: să nu fi pus altul botul, înaintea ta, pe ţeava de la robinet şi să fi supt. Dacă erai primul la suptul ţevii, mai prindeai câteva guri de apă rămase pe conducte. Apă caldă vedeam o dată pe săptămână, sâmbăta, la duşuri, unde se spăla tot regimentul. Vreo 1400 de oameni. Noi, fiind compania a 8-a, eram cam la coadă, după ce pe sub cele 10-12 stropitori treceau cam o mie de soldaţi. Bineînţeles că scurgerile erau de mult înfundate, aşa că sub duşuri băltea o apă neagră, ce depăşea binişor de oul piciorului şi urca, sinistră, spre genunchi.

(va urma)