Ca bănățeni, ne-am dori, desigur, o Serbia integrată cât mai curând în Uniunea Europeană, respectată și ascultată în dialogul politic. Ne-am dori conexiunile rutiere și feroviare cu care ne-am obișnuit sau pe care le-am visat decenii la rând. O mare doză de nostalgie, o și mai mare doză de normalitate în a imagina o comunitate de tip Ruhr aici, în Banatul istoric. Astfel încât, în 17 iulie, atunci când președintele Vucić , cancelarul Scholz și vice-președintele Comisiei Europene, Maroš Šefčovič, au semnat memorandumul privitor la deschiderea unei mari mine de litiu în Valea Jadar din vestul Serbiei am trăit, un moment, speranța că acesta ar putea fi primul pas spre intrarea Serbiei în clubul comunitar. O aderare începută cu mulți ani în urmă (cu o cerere din 2009 și statut de stat candidat încă din 2012), aderare amânată, uitată prin sertare, repusă pe agenda negocierilor, apoi încărcată de critici și controverse. Un dosar care a ținut Belgradul în grea cumpănă între aspirațiile europene și tradiția cooperării slave cu Moscova; un dosar care a generat „Procesul Berlin”, format de cooperare și negociere inițiat în 2014 de Angela Merkel cu participarea tuturor statelor din Balcanii de Vest, a Uniunii Europene și a unor țări non-EU, găzduind o serie de summit-uri, declarații, agitație diplomatică și prea puțin efect politic. La ora aceasta chiar ne putem întreba care au fost adevăratele intenții ale doamnei Merkel, din moment ce „întreaga clasă” din Balcani a rămas repetentă, rapoartele de negocieri indicând stagnări, un tot mai slab interes pentru reformă, pentru integrarea propriu-zisă, revenirea la modalitățile tradiționale de a face politică și a căuta parteneri economici externi. Este la fel de adevărat că Olaf Scholz încearcă să se prezinte drept opusul predecesoarei sale, dar nu știm în ce măsură sârbul de rând chiar percepe diferența. Sau dacă, nu cumva sătul de promisiuni și zâmbete diplomatice, întoarce capul cu dispreț. Nu-l putem învinui, nici nu avem ce să-i promitem. Între timp, guvernul de la Belgrad a semnat numeroase contracte de cooperare cu Uniunea Economică Euroasiatică, iar China și-a desfășurat în țara vecină echipe de muncitori în diferite domenii de interes pentru Beijing: minerit și infrastructură. Compania Zijin (minerit de cupru) a început investițiile în 2018, iar excavațiile, în 2021, în regiunea Čukaru Peki. Se pare că a ajuns la 10.000 tone pe zi și, mai cu acte în regulă, mai fără, poluează arii întinse cu deșeurile din exploatarea minieră. Dincolo de promisiunile legate de investițiile verzi, poluarea e vizibilă, iar ecologiștii locali nu sunt deloc vocali pe această temă. În schimb, când vine vorba despre compania multinațională Rio Tinto, care ar urma să extragă litiu (de fapt, jadarit din care să preia litiul), demonstrațiile nu se mai opresc decât în arestul forțelor de ordine. Un nou motiv de îngrijorare și de nedumerire privitoare la adevăratele intenții ale fiecărei părți. Cineva joacă dublu, triplu, fluid; relația cu autoritățile pare a nu fi în cei mai clari termeni și, astfel, orice deznodământ rămâne posibil. Un lucru, însă, e cert: bucuria inițială că Serbia ar putea, prin acest proiect, să facă un pas înspre Europa se cam evaporă. Ar fi la îndemână să  aruncăm cu critici, cu insinuări politice, ideologice, să căutăm, repede, un țap, dar sigur am greși. Greu de descifrat ce se petrece, dacă ne luăm doar după strângerile de mână ale politicienilor și după documentele oficiale.

Povestea scurtă spune că grupul Rio Tinto ar fi avut o tentativă de a începe lucrările în urmă cu  doi ani și s-au lovit de proteste masive ale populației locale, care se teme de o poluare masivă a apei și pământului, precum și de un zgomot permanent care le-ar distorsiona viața de fiecare zi, sănătatea și chiar stabilitatea în regiune. Drept răspuns, guvernul a blocat proiectul, Rio Tinto aparent s-a consolat, iar premierul Ana Brnabić  a anunțat poporul că „totul s-a încheiat. E gata!”. Se apropiau alegerile din primăvara acelui an și, cu speranța că „e gata”, lumea a revenit, treptat, la viața cotidiană. Viața politică de la Belgrad nu a fost nici pe departe atât de liniștită cum se crede, chiar dacă Partidul Progresiv Sârb (cu aliații săi) deține puterea încă din 2012, președintele Vucić ocupa această poziție din mai 2017 și merge pe mâna aceluiași premier, Ana Brnabić, tot din 2017. Opoziția a criticat, a boicotat alegeri, s-a înscris în cursele electorale, s-a retras; au avut loc alegeri generale anticipate în 2020, 2022, 2023. Nu putem ști cum ar fi fost o Serbie condusă de opoziție, prin simpla comparație cu Ungaria. Dar știm că nicio decizie politică nu a fost ușor de luat, preferându-se jumătățile de măsură, declarațiile menite să sondeze electoratul mai mult decât să afirme răspicat o opțiune sau alta.

Ei bine, în acest mediu politic incert și volatil, dosarul litiului părea închis. Apoi, ca din întâmplare, Curtea Constituțională de la Belgrad a declarat decizia guvernului de a închide subiectul Rio Tinto drept neconstituțională și, în mai puțin de o săptămână, cancelarul Scholz semna cu președintele Vucić memorandumul legat de deschiderea exploatării miniere.

În paralel cu mișcătoarele nisipuri interne, să spunem că litiul acesta mult dorit reprezintă materie primă fundamentală pentru bateriile mașinilor electrice. La această oră, China exportă în Serbia tot mai multe asemenea mașini, promițând (fără efect) să-și deschidă piața pentru produsele sârbești. Desigur, Serbia nu e văzută drept unic destinatar, Beijingul văzând pe hartă întreaga regiune care ar putea fi populată cu mașinuțele chinezești. Tocmai în acest context, Europa — a se citi Germania — s-a trezit din letargie și a descoperit că litiul din Serbia ar fi de folos pentru autonomia europeană în fața Chinei, Germania putând fabrica ea însăși mașinuțe electrice cu baterii pe baza resurselor sârbești. Practic, asistăm la bătălia dintre Germania și China pentru monopolul (sau măcar dominația) în materia mașinilor electrice pe piața europeană. Cu resursele din Serbia, Germania/Europa nu ar mai depinde de prețurile chinezești la materii prime. Iar aici e momentul oportun să devoalăm că, pe lângă Memorandumul semnat de Alexander Vucić și Olaf Scholz, s-a mai semnat o scrisoare de intenție cu privire la mobilitatea electronică în Serbia. De partea gazdei, Adrijana Mesarović, ministrul Economiei, respectiv, din partea „europeană”, Odile Renaud Basso, președinte al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Christine Lagarde (KfW, bancă germană de investiții și dezvoltare), CEO-ul Grupului Rio Tinto și, respectiv, Ola Kallenius, președintele CA al Mercedes-Benz. Nu s-a spus nimic despre negocierile de aderare a Serbiei, ci doar despre proiecte (europene) de înverzire a Serbiei, locuri de muncă, tineret, protecție a mediului.

Și totuși Serbia e utilă pentru resurse, dar nu i se acordă nici măcar, așa, de consolare, o promisiune, un termen, o încurajare legată de integrare? Sau de dosarul Kosovo? Ne prefacem că nu știm esența întrebării doar să punem mâna pe resurse? Iar chinezii, la rândul lor, chiar nu înțeleg? Și nu reacționează până nu văd mai multe detalii ale afacerii? Rio Tinto a cumpărat teren în perimetrul viitoarei mine și a investit peste un milion de euro doar în ultimii doi ani, în ciuda declarației premierului cum că „totul s-a încheiat”. Oare ce se încheiase?

Rio Tinto și Nenad Gubrin

            O investigație Balkan Insight a mers pe firul poveștii până în 1997. Atunci se pare că gigantul Rio Tinto începuse să-și întindă tentaculele spre Serbia. Într-o scrisoare adresată profesoarei Jelena Obradović de la Universitatea din Belgrad, Facultatea de Geologie, care, împreună cu asistentul ei de atunci, Nenad Gubrin, realizase cercetări de teren și avea un început de dovadă privitoare la existența zăcămintelor de borat și litiu. Rezultatele cercetărilor lor au atras atenția companiei Rio Tinto, care și-a trimis reprezentanți în Serbia, iar Nenad Gubrin le-a oferit acestora un tur prin regiunea vizată. A fost doar începutul. Poate naiv, poate binevoitor, poate nu. Sigur că fiecare om își dorește ca regiunile sale preferate să figureze în atenția străinilor, chiar dacă aceștia nu au, întotdeauna, cele mai pozitive sau oneste intenții. La acea oră, Serbia se afla încă pe o listă neagră internațională, dar se pare că firma Rio Tinto a avut răbdare și s-a grăbit să-și deschidă o sucursală de îndată ce Slobodan Milosović a fost îndepărtat de la putere. Deja în fruntea acelei secții a fost numit Nenad Gubrin. De atunci, a început tango-ul, firma străduindu-se să pătrundă pe teritoriul Serbiei și să profite de poziția de întâiul venit, iar localnicii, ulterior susținuți de ecologiști, făcând eforturi disperate să-și apere traiul tihnit și sănătos. Uneori ne uimește patriotismul sârbesc, dar, când apa și aerul din jurul casei sunt puse în balanță cu profiturile unei companii multinaționale, nici nu prea ai alternativă! Desigur, în fața protestelor, reprezentanții firmei au promis, au jurat, au explicat cum vor avea ei grijă de mediu. Cu toate acestea, în cadrul unei conferințe organizate de Academia Sârbă de Științe și Arte în 2021, academicianul Nenad Kostić analiza declarațiile contradictorii ale firmei Rio Tinto referitoare la procedurile prin care urma să realizeze extracția de minereu și concluziona că „impresia sa e că Rio Tinto nu se preocupă de aplicarea tehnologiilor moderne de extragere a litiului, nici de înalte standarde de mediu, cât, mai curând, de marketing adresat cetățenilor sârbi”. (balkangreenenergynews.com)

Cu o tenacitate de invidiat, firma îl convinge pe Gubrin să-și abandoneze cariera universitară și îl mută în Canada pentru a dezvolta proiecte de cercetare în favoarea Rio Tinto, atât în Ontario, cât și, firesc, în spațiul fostei Iugoslavii. E firesc? Câți universitari ar fi refuzat? Unde se oprește morala și încep orgoliile, ambițiile, interesul privat? Au fost țările din Centrul și Estul Europei capabile, în ultimele decenii, să-și motiveze experții? Aflăm, din declarațiile unui profesor sârb pensionat, faptul că Gubrin nu a fost singurul expert care a plecat de la catedră și, evident, nu doar cu expertiza și dorința de a face cercetare, ci și cu documentele realizate în timp, cu hărți și materiale documentare.

În acest moment, posibila deschidere a minei din Valea Jadar, evaluată a avea zăcăminte de 2.4 miliarde de dolari, „ar plasa compania, pentru următorii 15 ani, cel puțin, pe poziția de cel mai mare producător din Europa”. (BalkanInsight.com)

O afacere mult prea importantă pentru ca firma să dea înapoi, dar, mai ales, pentru ca autoritățile de la Belgrad să mai poată opri exploatarea. Cel mult o mai pot întârzia, sub diferite pretexte. Între timp a fost modificat planul urbanistic general, terenurile agricole au fost reclasificate drept terenuri pentru construcții, au fost reconfigurate liniile de cale ferată. Facultatea de Geologie din Belgrad, de unde a pornit totul, a primit deja peste un milion de euro de la Rio Tinto pentru contracte de colaborare. În tot acest timp, autoritățile au acordat sau respins permise de exploatare, firma Rio Tinto s-a văzut „completată” de numeroase firme mai mici care primeau avize, apoi se uneau ori erau înghițite de altele care nu primiseră avize, apoi au urmat alte cereri de avize. Ecologiștii stăteau și cu ochii pe exploatările chinezești de cupru, văzând cum afacerile merg înainte și fără a avea toate avizele, iar toate aceste detalii au alimentat temeri și reacții negative, demonstrații masive, arestări, eliberări, procese în instanță pentru tulburarea ordinii publice.

Aflăm că, între timp, mineritul a devenit „o afacere de familie” (balkaninsight), fratele lui Nenad Grubin, Jovan, devenind CEO la alte două mine care formează Lithium Li Balkan, consorțiu deținut de o firmă canadiană. Cu toate că Nenad Gubrin susține că acest aspect e nerelevant, se pare că președintele firmei canadiene, împreună cu câțiva oameni de încredere din bordul acesteia, sunt foști angajați ai Rio Tinto. Nu vom prelua aici toate serpentinele afacerii, posibil multe dintre ele nici nu sunt în întregime cunoscute. Cert e că unii angajați au migrat prin diferite sucursale, dintre care unele au fost, oficial, închise și redeschise, vândute  sub alte nume și, eventual, în alt stat de rezidență. În total, vorbim despre Euro Balkan Lithium, Asena Investment, Geomin Pro și Balkan Istrazivanja. „Din păcate, am devenit o colonie pentru extragerea resurselor naturale. Dar exploatarea litiului în aceste circumstanțe reprezintă exact uciderea unui bou pentru un kilogram de carne”. (Vladimir Stevanovic, biolog, președintele Comitetului pentru Floră și Vegetație din cadrul Academiei Sârbe de Arte și Științe, pentru balkaninsight).

Dincolo de politizări sau nostalgii, se cuvine să amintim slăbiciunea instituțiilor publice și a legislației sârbești în a monitoriza derapajele care se vor petrece în timpul exploatării, inexistența unei dezbateri publice autentice (amintim noi, cu toate că, în urmă cu doi ani, președintele Vucić, căutând un referendum pe tema Rio Tinto, spunea că „părerea poporului e Dumnezeu”); și e greu de crezut că, dincolo de asigurări și declarații, Uniunea Europeană va monitoriza îndeplinirea criteriilor de mediu. Ținta era/este îndepărtarea Chinei, iar Belgradul, în deplină volatilitate a situației internaționale, a jucat la două capete, cu China deja pe piața sârbească și, acum, cu UE curtând, destul de puțin diplomatic, aceeași piață. Nu ne rămâne decât întrebarea privitoare la instrumentele pe care le au aceste țări mici pentru a pătrunde pe piețe fără a fi pradă sigură caracatițelor care le pândesc de după colț.