Din gura unuia sau altuia auzim tot mai des că, nu peste multă vreme, noi toți vom fi înlocuiți, la locurile noastre de muncă, de tot felul de roboței înzestrați cu inteligență artificială. Asta nu mă sperie foarte tare, dar totuși ceva mă intrigă. Niciodată nu ni se spune că roboțeii cu pricina ne vor înlocui șefii sau decidenții, oricare ar fi ei și oriunde s-ar găsi ei: în Parlament, în Guvern, în instituții publice (administrative, de sănătate sau de învățământ) ori de la conducerea instanțelor judecătorești. Senzația pe care mi-o dau șefii noștri atunci când abordează sentențios-profesoral subiectul trimiterii noastre în șomaj de către niște mașinuțe inteligente este că numai ei, șefii, sunt de neînlocuit, nu și cei care trudim, în calitate de subordonați ascultători. În logica celor care fac apologia digitalizării ori a tehnologizării integrale ar trebui ca, în câțiva ani, șefii noștri să conducă doar niște colective de roboți, cu eficiență maximă, fără pretenții și, desigur, fără revendicări. Unde mai pui că astfel de roboți pot fi programați să facă (aproape) orice și (aproape) oricum îți dorești să iasă un lucru. De pildă, profesorul-robot poate fi programat să predea puțin și simplu, dar și să promoveze mulți studenți și în condiții de examinare foarte prietenoase, ca nu cumva tinerii învățăcei să sufere vreo traumă. Sau, într-o administrație publică locală, poți încadra roboți pe care să-i programezi să elaboreze 1.000 de autorizații și de acorduri, dar și 5.000 de amenzi pe săptămână. Totul în cel mai eficient stil tehno-stahanovist. Ori ai putea să numești, măcar la instanțele de fond, niște juzi-roboți al căror nano-tehno-creier să le permită să soluționeze 3.000 de dosare pe săptămână. Dar neapărat toți acești roboței — din educație, din administrație, din justiție sau de unde vreți dumneavoastră — trebuie conduși de șefi umani! Pentru că, așa cum ni se tot spune, șefii nu pot fi înlocuiți de niște mașini. Ei — șefii — sunt niște privilegiați, spirite înalte și foarte înțelepte, de care e chiar păcat să te descotorosești și să-i înlocuiești cu cine știe ce angrenaj pe baterii, făcut din plastic, silicon și ceva metale neferoase.
Mă gândesc cât de greu este să înlocuiești un premier, un Președinte (de țară, de Cameră sau de instanță judecătorească), un (di)rector sau ce alt șef vreți cu un roboțel fără suflet și conștiință. Pentru că, în narativul celor pentru care viitorul nostru ar trebui să fie, în exclusivitate, mecatronic, șefii nu pot fi remplasați, întrucât ei ne sunt superiori nouă, prin umanitatea lor. Faceți un mic efort și priviți-vă cu atenție șeful, oricare ar fi el! Nu vi se pare că vă e incontestabilă sursă de viață, inspirație și speranță? Nu aveți impresia că, în absența acestui șef, viața dumneavoastră ar fi lipsită de sens? Să fim clari: fără noi — cei care nu suntem șefi — lumea poate funcționa perfect. Pentru că noi, lucrătorii, suntem, în esența noastră, înlocuibili. Mai ales cu un dispozitiv tehnic. Gata cu protestele (împotriva ordinelor aberante), gata cu revendicările salariale (sau de altă natură), gata cu criticile enervante și gata cu posibila concurență. Un șef care conduce o armată de roboți nu mai are de ce să se teamă că, într-o zi, cineva îi va lua locul. Pentru că de la Isaac Asimov știm că robotul nu are ambiții, nu își contestă și nici nu-și concurează șeful, nu îi pune întrebări stânjenitoare și nu îi subminează autoritatea. Lumea roboțeilor este, fără nicio îndoială, o lume a șefilor. Una în care numai șefii sunt persoane, iar roboții sunt bunuri, așa cum, în mod pertinent, ar spune-o colegii mei civiliști. O astfel de lume nu mai este nici măcar una care să se pretindă democratică. Pentru că, în lipsa lucrătorilor subordonați, nu mai ai de-a face cu o veritabilă societate, ci cu un conglomerat, în care șefii — umani prin natură și statut bio-juridic — conduc o masă de roboți supuși celor trei legi enunțate de același Asimov: 1. Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului (a se citi șefului) sau să îngăduie, prin neintervenție, să i se întâmple ceva unei ființe umane (aceluiași șef); 2. Robotul trebuie să asculte poruncile omului (a se citi: șefului), dar numai atunci când ele nu contrazic legea 1; 3. Robotul trebuie să-și apere existența, dar numai atunci când grija de sine nu contrazice legile 1 și 2.
Cred că Asimov știa ceva ce nouă, care nu avem darul plăsmuirii literare, ne scapă ori pur și simplu nu reușim să-l înțelegem. Dar pe care s-ar putea ca, la un moment dat, să-l intuim ori să începem chiar să-l pricepem: că depinde de noi să nu fim robotizați. Nici prin înlocuire și nici prin adaptare ori, mai rău, prin resemnare. De mintea, sufletul și umanitatea noastră depinde ca șeful pe care îl avem să nu o ia razna, să nu ajungă să creadă că este de neînlocuit și că numai prin el este conservată și, la nevoie, salvată umanitatea. Nu numai un șef de stat sau de guvern ori un director de instituție publică este om. Și noi, ceilalți, neînzestrați cu funcții, suntem oameni. Prin aceea că avem sufletul cu care simțim, mintea cu care gândim și voința cu care acționăm, chiar și într-un fel care nu place șefilor.
