În Timișoara funcționează o serie de piețe agroalimentare controlate de societatea de profil. Dar mai sunt un șir lung de mici piețe mai mult sau mai puțin legale ce funcționează cu un acord tacit ce aduc pe tarabe sau chiar pe jos în colbul drumului cele mai ciudate „mărfuri” ce se pot imagina.
Unele sunt în câte un colț mai ascuns de stradă unde se adunau pensionarii să mai vândă câte un mic nimic de acasă ce le prisosea și mai făceau astfel câțiva lei de cheltuială. Câte o pensionară stă în spatele complexelor comerciale și încearcă să vândă mici macrameuri ce nu prea au căutare. Alții mai scot pe tarabă câteva bibelouri de acum multe decenii ( o parte din ele ciobite) în speranța că are cineva câțiva lei în plus cât să cumperi un pachet de țigări. E o lume întreagă a comerțului cu vechituri.
Și aici nu vorbim de marile târguri ca cel din Mehala ori cele din zona Dâmbovița unde există o adevărată industrie a prisosului la unii și a necesităților stringente la alții. Nu. Acum vorbim de cele două-trei mese din câte o stradă mai retrasă unde se vinde orice. De la încărcătoare de telefon cu mufe ce nici nu se mai fabrică, carcase de telefon fix ori mobil, portofele de mușama sau chiar pantofi desperecheați. O astfel de piață se afla cu ani în urmă la capetele podului către piața „Badea Cârțan” dând senzația că te afli într-un târgușor din mijlocul Orientului, nu într-o metropolă europeană.
Cu ceva eforturi a fost eliberată zona. Ba mai mult au fost instalate câteva mese de beton la capătul străzii Timocului cam vis-a vis de farmacia zisă pe timpuri „Kovacs” pentru a oferi totuși un loc celor ce mai aduc unele mărfuri chiar și alimentare.
Ce nu s-a reușit cu rugăminți ori cu amenzi sau cu alte măsuri a reușit temutul virus ce a venit din Asia. De spaima gripei acum mesele de beton zac stingehere și pustii. Ba mai mult decât atât chiar este destul de curat în zonă.