Cei care se luptă încă patetic cu comunismul, şi nu sunt puţini, au depăşit de mult nivelul de inadecvare la realitate al lui Don Quijote. Ei nu sunt neapărat de internat în spitalele de boli mintale, sunt mai degrabă nişte oportunişti laşi, care preferă un discurs conformist, gata făcut, „luptând” cu un duşman deja dispărut, şi care deci nu-ţi mai poate face nici un rău. Comunismul a murit cu acte în România în 1996, când neocomunistul moscovit Ion Iliescu şi a lui ceată de pseudo social-democraţi, dar veritabili neobolşevici au pierdut alegerile în favoarea lui Emil Constantinescu şi a PNŢCD. Nu acelaşi lucru se poate spune despre braţul armat al Partidului Comunist, Securitatea, care continuă până azi să controleze, să conducă, să posede practic tot ce mişcă mai important, economic, politic, militar, religios, cultural etc. Desigur, prin Noua Securitate, reformată, europeană, atlantistă, orientată spre Occident adică, şi chiar anticomunistă, dar, după mulţi, şi antiromânească.
Şi totuşi, după plecarea lui Traian Băsescu, preşedintele cu două mandate al Securităţii, lucrurile au început s-o ia razna pentru Sistemul securist, monolitic, dictatorial din România. Şi asta chiar dacă Klaus Iohannis a fost ales mai întâi preşedinte tot de Securitate, de Vasile Dâncu, de Florian Coldea şi de Traian Băsescu însuşi, aşa cum s-a tot spus. La sugestiile şi sub supravegherea severă a străinătăţii, a partenerilor noştri, generoşi în sfaturi şi comenzi, dar fără doar şi poate şi cu acordul bătrânilor, gerontocraţilor Instituţiei. Cât despre gerontocraţie, o lectură a scurtului şi concentratului studiu Despre oligarhia din Sparta al lui Xenofon, prima carte de ideologie gândită şi scrisă în Europa, poate fi utilă pentru a înţelege şi Securitatea românească.
Nu e foarte clar cum s-a ajuns la catastrofele recente ale Securităţii numite Sebastian Ghiţă – despre care s-a scris că ar fi fost un fel de director adjunct acoperit al SRI, responsabil cu resursele, cu banii, un fel de Gioni Popescu din tânăra generaţie – sau Daniel Dragomir – un ofiţer de rang înalt arestat şi anchetat, deşi posesor de informaţii privilegiate şi de contacte multiple cu servicii de intelligence străine. Plecarea intempestivă şi prea puţin lămurită a lui George Cristian Maior din fruntea SRI, aproape eliminarea din Instituţie a directorului adjunct executiv, generalul Florian Coldea, alte mutări, treceri în rezervă, pensionări, demiteri şi demisii mascate descriu un început foarte serios de debandadă, de haos în chiar inima Sistemului securistic. Corul de elogii cântate de mulţimea de acoperiţi din presă pentru calităţile de reformator şi de modernizator de dictatură ale noului director SRI, Eduard Hellvig, e de-a dreptul hilar şi nu convinge pe nimeni, nici în interiorul ţării şi cu atât mai puţin în exterior.
Dispariţia generalului-colonel Iulian Vlad, fost şef al contraspionajului şi ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, un om cu un imens prestigiu în interiorul Instituţiei, dar aflat mereu sub focul adversarilor Instituţiei, anunţă, poate, o schimbare de epocă. Mai mult chiar decât plecarea din funcţiile conducătoare la vedere a lui George Cristian Maior şi a generalului Florian Coldea. George Cristian Maior este fiul tatălui său, iar Florian Coldea este nepotului unchiului său şi produsul profesorilor săi, şi amândoi au fost numiţi, după toate probabilităţile, şi cu acordul seniorilor Securităţii. Cele mai multe insulte, atacuri imunde, doar viscerale, aduse fostului şef imediat după dispariţia sa (i-a apucat brusc curajul !) vin de la „acoperiţii” şi nenumăraţii agenţi ai Noii Securităţi. Avem de-a face şi cu o luptă nemărturisită între generaţii şi, foarte probabil, cu adevăratul început al luptei pentru succesiune. Serviciile străine pretins prietene, dar şi cele inamice, prin intermediari băştinaşi, s-au amestecat şi se amestecă şi ele copios în comentarea şi orientarea moştenirii fostului şef al Securităţii.
Chiar Eduard Hellvig, actualul director SRI al preşedintelui Klaus Iohannis, s-a grăbit, stupefiant, să-l dezavueze imediat pe predecesorul său. Directorul Hellvig a anunţat într-un speech în faţa studenţilor de la Universitatea de Vest din Timişoara redeschiderea dosarelor asasinării în puşcărie a inginerului Gheorghe Ursu şi a revoltei muncitorilor de la Braşov din 1987, ambele cu bătaie directă evidentă spre foarte recent dispărutul general Iulian Vlad. Atâta doar că nu au fost aduse până azi probe în legătură cu implicarea generalului Vlad în tragedia lui Gheorghe Ursu, iar numirea sa în fruntea DSS s-a petrecut cu foarte puţin timp înaintea evenimentelor de la Braşov din 1987. Nici măcar generalului Iulian Vlad nu i se pot aduce învinuiri fără probe indiscutabile. Memoria instituţională a fostului general-colonel Iulian Vlad merită o anchetă onestă şi exhaustivă, iar nu acte de propagandă. Mă rog, Eduard Hellvig face, conform presei controlate şi finanţate, un fel de reformă a Securităţii celei Noi…
Că se întâmplă ceva foarte important o dovedeşte şi faptul că aproape nimeni dintre prietenii şi camarazii generalului Vlad, care cunosc bine faptele şi documentele, nu a îndrăznit încă să-l apere, să răspundă la atacuri, unele mizerabile şi mai ales penibile, doar manifestări rudimentare de ură. Aşteaptă, poate, să vadă spre ce se duc lucrurile. Când atacă atât de violent fosta Securitate, „luptătorii anticomunişti”, mulţi dintre ei foşti şi /sau actuali colaboratori ai Securităţii, atacă inevitabil şi statul pe care aceasta l-a servit, statul român. Iar cei care se pretează la asemenea gesturi, unele ieşite din orice decor raţional, în frunte cu Vladimir Tismăneanu, agent sovietic dovedit (de Mihai Pelin şi de Aurel I. Rogojan, negru pe alb), ştiu foarte bine ce fac. Cum ar trebui să ştie şi vremelnicul reformator Eduard Hellvig…
Ca editor, interesat să ofer conaţionalilor mei cât mai multă informaţie şi materie autentică de reflecţie, şi nu propagandă într-o direcţie sau în alta, am avut şansa să pot publica atât memoriile foarte controversatului redactor-şef al Scânteii (1947-1960), Sorin Toma, memoriile lui Petru Groza, cărţile lui Mihai Pelin, între care şi documentele supravegherii şi penetrării Europei libere, Operaţiunile Meliţa şi Eterul, „partea de adevăr” a foştilor demnitari comunişti Bârlădeanu, Maurer, Mănescu, înregistrată de Lavinia Betea, cât şi două cărţi solide, aşezate pe documente rare, Fereastra serviciilor secrete şi Factorul intern, ale istoricului militar Aurel I. Rogojan, general în rezervă, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, precum şi memoriile despre puşcărie ale Ioanei Berindei şi ale Marioanei Cantacuzino (Oana Orlea), printre alte cărţi despre anii ’50 din România (Aşa s-a născut omul nou, volumul lui Dorin Liviu Bîtfoi), despre exilul românesc, despre „Biserica persecutată”, despre „cortina de fier”, Budapesta 1956, Stasi, Ialta etc., etc., etc. Pentru mai vechii, dar şi pentru mai noii mei detractori sau calomniatori, merită să mai fac aici câteva precizări. După ce am ajuns la Paris în 1988, trecând pe jos frontiera spre Ungaria, Securitatea a întocmit un „Plan de Măsuri” care avea două finalităţi posibile : recrutarea sau lichidarea mea fizică, nu înainte de a mă lichida moral. Am avut norocul că a venit lovitura de stat numită „revoluţie” din decembrie 1989. Pe Iulian Vlad, ca şi pe alţi ofiţeri de rang înalt ai DSS i-am cunoscut după anul 2000, în noua mea calitate de editor. Am fost interesat să-i cunosc pe aceşti oameni, de care înainte de 1989 nici nu aveam habar că există, şi pentru a înţelege ce am trăit în trista noastră ţară în anii târzii ai comunismului. Iulian Vlad continuă să fie prea puţin sau aproape deloc cunoscut. Nu am întâlnit pe nimeni care să aibă un mai mare cult al secretului decât el şi o asemenea capacitate de a tăcea şi de a asculta. Memoriile sale, care vor apărea în lunile următoare, vor lămuri, probabil, multe şi nu e exclus să soldeze o epocă.
Despre fosta Securitate, dar mai ales despre cea mai nouă, care nu e chiar atât de nouă pe cât se pretinde, mai sunt destule de descifrat. De exemplu, întrebări pe care şi le pun destui : CNSAS şi DNA sunt sau nu două unităţi de Securitate acoperite ? Au fost sau nu impuse acestea de partenerii noştri străini care seamănă din ce în ce mai mult cu nişte ocupanti ? Sau sunt pure produse ale securismului intern, puse pervers în seama americanilor şi europenilor ? Atacurile la DNA şi la Laura Codruţa Kövesi nu sunt tot atacuri ale democraţilor români la Securitatea totalitară care e pe cale să-şi piardă puterea absolută ?