Din păcate pentru el și din fericire pentru noi, scandalul de plagiat care l-a lovit pe dl Sorin Cîmpeanu i-a adus acestuia alungarea de la conducerea Ministerului Educației Naționale. Spun „alungarea” pentru că, fie vorba între noi, s-a lăsat cam greu dus din fruntea ministerului în a cărui competență intră, printre altele, garantarea, conservarea și, la nevoie, recuperarea onorabilității cadrelor noastre didactice, indiferent de locul sau de nivelul la care acestea predau. Or, această enervantă întârziere a plecării — în disprețul celor care îi cereau dlui Cîmpeanu demisia, dar în acord cu lingăii de serviciu (de care, din păcate, nu a dus lipsă) — nu a făcut altceva decât să-i aducă fostului ministru o suplimentară doză de dispreț din partea majorității covârșitoare a corpului didactic din această țară. Pentru că trebuie spus un lucru: între dascălii din România, sunt și din aceia care și-au luat titlurile academice „pe bune” și și-au construit carierele în învățământ ferindu-se de tentația plagiatului ca dracu de tămâie. Dar nu despre domnul Cîmpeanu aș vrea să scriu în cele ce urmează. Până la urmă, sper că pentru Ministerul Educației Naționale acesta a devenit istorie și că, în cel mai bun caz, acest domn își va continua cariera politică „topit” în masa anonimă a colegilor săi senatori. Tema acestei mici pastile este aceea a profilului viitorului ministru al educației naționale.
Deși nu l-am iubit pe dl Traian Băsescu — ba dimpotrivă! —, l-am prețuit și îl prețuiesc nespus pe ministrul său „de la Educație”, dl Daniel Funeriu. Este singurul ministru din zona „instrucției publice” care a reușit să facă puțină ordine și curățenie în sistemul național de învățământ. A adus bacalaureatul la nivelul unui examen serios, a ierarhizat universitățile în baza unor criterii cât de cât obiective și cât de cât controlabile, a impus reguli de evitare a incompatibilităților și a conflictelor de interese în instituțiile publice de învățământ din România și a stabilit, cel puțin la nivel principial, un traseu predictibil și realist al carierei profesionale în educație, pentru toți dascălii din această țară, indiferent dacă aceștia își desfășurau activitatea în școlile primare, în gimnazii, în licee sau în universități. Din păcate, încet, dar sigur, de reformele dlui Funeriu s-a ales praful. Legea nr. 1/2011 a Educației Naționale a fost modificată și completată printr-un număr impresionant de acte normative ulterioare, care au readus învățământul din România la nivelul anilor ’90.
Cred că noul ministru al Educației Naționale ar trebui să fie cel puțin un fel de… Funeriu. Numai că pentru a se putea comporta cel puțin asemănător cu fostul ministru desemnat de Traian Băsescu, viitorul titular al portofoliului Educației ar trebui: (i) să se bucure de o reputație profesională foarte solidă și de necontestat; (ii) să se bucure de un consistent sprijin politic, din partea majorității parlamentare, dar și din cea a dlui Președinte Klaus W. Iohannis.
Dacă vă închipuiți că va fi ușoară identificarea unui viitor ministru al Educației, care să îndeplinească cele două condiții mai sus evocate, vă înșelați amarnic. Realitatea este următoarea: (i) cel mai probabil, viitorul ministru „de la Educație” va fi un personaj șters, politizat, supus și fără personalitate, dispus să asculte orbește nu atât de premierul Ciucă (ai cărui „colți” politici sunt pur și simplu absenți), cât de Președintele Iohannis, pentru care „produsul de vitrină” (era cât pe-aci să scriu „de duzină”) intitulat „România educată” este partitura după care trebuie să cânte (chiar și fals, dar să o facă!) oricine este numit ministru al Educației Naționale în această țară; (ii) în mod sigur, viitorul ministru „de la Educație” va trebui să nu crâcnească în fața Consiliului Național al Rectorilor și să promoveze exact proiectul noii legi a învățământului inițiat de plecatul domn Cîmpeanu, mai ales acele prevederi din acest proiect care le va permite multor rectori să exercite, în această funcție, un număr nelimitat de mandate; (iii) cu certitudine, viitorul ministru „de la Educație” va trebui să se abțină de la a schimba ceva cu privire la criteriile ori la procedura de evaluare, autorizare (provizorie), acreditare sau reacreditare a universităților ori a facultăților „de stat” sau „private”:
- a) în pântecele cărora se ascund pseudo-catedre, impostori din toate partidele, sfertodocți, plagiatori, deținători obraznici ai unor titluri academice obținute în circumstanțe (aproape) infracționale;
- b) în care își fac veacul niște pseudo-studenți, al căror nivel de pregătire și de înțelegere a limbajului științific, filosofic sau de specialitate este unul extrem de scăzut;
- c) care eliberează diplome, certificate, atestate și alte hârtii fără valoare, menite a-i minți pe dobânditori și a măguli orgoliul celor care trăiesc cu impresia că „au făcut o facultate” ori pe cel al părinților acestor „nefericiți”, care pur și simplu au tras un loz necâștigător, fără să înțeleagă „tristețea” situației în care se găsesc.
Un ministru de „teapa” celui mai sus generic descris nu este, în realitate, unul al Educației Naționale. El poate pretinde cel mult calitatea formală de membru al Guvernului României. Un guvern care, sub „bastonul” de căprar al dlui Ciucă (știu că v-ați gândit la „bastonul de mareșal”, dar nu cred că este cazul), are, la rândul său, probleme de onorabilitate. Și, sincer, dacă e să privim în jur, nici la rezultatele socio-economice nu stă prea bine: facturile la utilități se răstesc agresiv la consumatori, benzina și motorina au ajuns produse de lux, inflația volatilizează moneda națională, viitorul cod fiscal pare a fi un instrument de expropriere indirectă a proprietăților imobiliare, iar perspectivele ca toate aceste nenorociri să fie în curând depășite, cu costuri sociale cât mai mici, sunt practic inexistente.
