1 (prima premisă)
Am citit în ultimele zile multe explicaţii asupra rezultatelor de la aceste alegeri parlamentare. De la oameni apropiaţi din Timişoara, până la comentatori ce apar pe posturile naţionale TV, toţi au văzut în evoluţia PSD un exemplu de bună practică în comunicarea şi strategia politică. Poate nu chiar în aceste cuvinte, dar spre această idee au mers cu toţii.
Pesediştii s-au transformat ca prin minune, în doar câteva luni (un sociolog afirma chiar că schimbarea s-a petrecut fix în februarie 2016), din baronaşi şi tribalişti în oamenii publici cei mai atenţi la mesajele electoratului, cei mai lipsiţi de orgolii, cei mai deschişi să comunice, jucând un rol tipic de actor politic de opoziţie. Asta în timp ce la guvernare nu erau nici cei de la PNL, nici cei de la USR şi nici cei de la PMP. E clar, cum-necum, în campania acestor parlamentare rolul de partid în opoziţie a fost confiscat şi jucat bine de PSD (vorbind foarte serios, asta da reuşită de comunicare).
E o ipoteză ce merită explorată.
Candidaţii de succes de la PSD sunt în mare parte candidaţi noi pentru acest tip de alegeri, care nu am mai fost în Parlament, dar care sunt, totuşi, oameni cu experienţă în politică, proveniţi din poziţii ale administraţiei locale (în mare parte). Sigur, dacă vorbim despre aceştia, e clar că ei nu au intervenit în strategia şi comunicarea de campanie decât ca simpli executanţi, candidaţii de circumscripţie. Ei nu au contat ca „profesionişti” creativi (deşi unii chiar si-au dat silinţa în privinţa asta), ci doar ca executanţi obedienţi şi disciplinaţi ai programului de comunicare impus de centrul de campanie.
Strategia şi linia de comunicare a fost transmisă de către structura de campanie a PSD de la nivel naţional, de la Bucureşti. Iar această structură a lucrat exemplar. A forţat o demonstraţie (avant la lettre) despre ce va însemna guvernarea PSD prin mişcarea rapidă de tăiere a 102 taxe, pe finalul de mandat al vechiului Parlament, pivotând astfel programul (economic) de guvernare în axul demonstraţiei concrete de eliminare a taxelor. Un gest foarte ingenios, excelent şi chiar grandios. La care nu a venit niciun răspuns serios din partea oponenţilor.
2 (a doua premisă)
PNL, USR şi PMP au asistat ca spectatorii, aşezaţi cuminţi în scaune comode, la defilarea retoricii şi gesturilor simbolice cheie ale pesediştilor, cărora nu le era greu să demonstreze zi de zi că ei sunt cei ce schimbă politica, orice s-ar spune, pentru că ei au capacitatea de a opera gesturi politice pe care oamenii le apreciază. Opozanţii PSD nu au avut nicio reacţie corectă la butaforia tăierii celor 102 taxe (o butaforie ce s-a topit în prima săptămână după alegeri, apropo).
Acest gest al suprimării ritualice a taxelor în Parlament (ingenioasă manevră, eram obişnuiţi să se întâmple modificări de taxe prin decizii guvernamentale), a fost un punct de sprijin esenţial pe care PSD şi-a construit credibilitatea.
Căci, în alegeri vorbim despre credibilitate ca prim criteriu al competiţiei. Tensiunea internă cea mai importantă sub care se află alegătorul vine din dubla calitate a politicianului, cel de actor imperfect al trecutului şi (mai ales) al prezentului şi cel de vânzător de iluzii pentru viitor. Credibilitatea vine din intersecţia acestor două planuri. Politicienii care vând cele mai strălucite iluzii de viitor, fără ca ele să fie umbrite de petele imperfecţiunii trecutului sau prezentului, aceia sunt cei mai credibili. Credibilitatea este aurul universal al politicii. Ea este moneda unică ce măsoară într-o măsură comună evoluţia tuturor politicienilor.
Cei de la PSD şi-au construit credibilitatea ofensivei din aceste alegeri parlamentare mizând nu doar pe un program de guvenare foarte bine punctat, ci mai ales pe o imagine de seriozitate şi dedicare pentru viaţa alegătorului (ce poate să devină mai bună prin scăderea celor 102 taxe, nu-i aşa?). Dacă vindeau doar iluziile pentru viitor, chiar şi pe baza programului lor foarte bine punctat, nu ar fi reuşit cu adevărat să fie credibili.
Concluzie.
Oponenţii politici ai celor de la PSD nu au înţeles mai nimic din strategia politică şi de comunicare a PSD. Ei s-au limitat la o retorică întârziată şi nu au venit cu nimic creativ, pierzând în fiecare zi din marja de credibilitate proprie, în beneficiul PSD.
Liberalii (plictisiţi şi egoişti), unioniştii salvării (energizaţi de noua jucărie ce o descoperiseră în politică), popularii (nostalgici ai amintirilor despre versatilitatea lui Traian Băsescu de a capta atenţia şi emoţiile), cu toţii au subestimat jocul de străpungere a clişeelor şi percepţiilor formale pe care cei de la PSD l-au executat zi de zi, cu disciplină şi meticulozitate.
Jocul stabil practicat de către cei de la PSD a convins aproape 50% din votanţii prezenţi la alegerile din 11 decembrie, un rezultat pentru care sunt responsabili în primul rând oponenţii PSD-ului.
PNL, USR şi PMP sunt, în fond, adevăraţii constructori ai credibilităţii PSD, chiar dacă arhitecţii sunt oamenii domnului Dragnea.
Pentru că această monedă unică prin care se măsoară comparativ politicienii şi partidele, credibilitatea, nu face decât să indice diferenţa dintre politicieni. În timp ce politicienii de la PSD nu au făcut niciun pas în sus şi niciunul în jos (jocul lor fiind marcat de obedienţă, ierarhie totală, unitate de mesaj, rigidizare internă), liberalii, unioniştii salvării şi popularii s-au scufundat în anonimatul unei reacţii de întârziaţi. În ansamblu, oponenţii PSD au desăvârşit ceea ce social-democraţii nu ar fi reuşit singuri: au căzut într-o capcană întinsă strategic de PSD, i-au atacat cu tema pericolului implicit pe cei de la PSD, fără să fie în stare să construiască o strategie de demontare a telenovelei cu 102 taxe.
Post-scriptum.
Iată cum, pornind de la meritul uriaş atribuit strategiei politice şi de comunicare aplicată de PSD, am ajuns, în final, la adevărata contribuţie, cea pe care au avut-o PNL, USR şi PMP în câştigarea de către PSD a alegerilor de duminica trecută. Alegerile se câştigă foarte rar, cel mai adesea se pierd.