Oana Cătălina Ninu (pseudonim al Oanei-Cătălina Ninulescu) s-a născut pe 2 mai 1985 şi a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Bucureşti (2008), urmată de două masterate pe literatură română și literatură franceză (2010). A debutat cu volumul de poezie Mandala (Editura Vinea, 2005; ediția a doua — carte și ediție sonoră — în 2021, la Casa de pariuri literare). Al doilea volum de poezie, stările intense, a apărut în 2018, la Casa de pariuri literare. Înainte de debutul editorial, a câștigat Premiul I la Festivalul de Poezie „Prometheus”, organizat de Fundaţia Anonimul și revista România literară (2004).
Volumul de debut, Mandala, a obținut, pentru anul 2005: Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu — OPERA PRIMA, Premiul Iustin Panţa pentru debut, Premiul de debut în poezie al filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, Premiul de debut al Colocviilor Revistei Tomis. Prezentă în antologiile: Generaţia 2000 (Pontica, 2004), Nasturi în lanul de porumb (Brumar, 2008), Poate ne vedem (Mirador, 2010), Veus Paralleles 9. Dels Carpats a la Serra d’Alcoi: Vuit poetes (Institucio de les Lletres Catalanes, Barcelona, 2011), Deranj (Nigredo, 2011), Un secol de poezie română scrisă de femei, volumul I (Cartier, 2019). Poeziile sale au fost traduse în franceză, engleză, cehă, catalană. A participat la scrierea celui mai rapid roman din lume — Moș Crăciun & Co (Editura Art, 2012).
Robert Șerban: Ai fost o elevă bună la limba și literatura română din clasele mici, sau doar la liceu, când ai mers la olimpiade și când ai luat 10 la Bac? De unde apetența pentru citit și scris?
Oana Cătălina Ninu: Da, mereu am fost o elevă bună (și nu doar la limba și literatura română), mi-a plăcut școala de mică și mă plictiseam teribil în vacanțele lungi de vară. Așteptam cu nerăbdare luna septembrie și întoarcerea la școală. Știu, am fost un copil atipic. În clasele primare nu eram neapărat interesată de „română”, dar citeam deja foarte mult, era pasiunea mea de când am învățat să citesc. „Furam” cărți din biblioteca de acasă, citeam ce „nu aveam voie”, fără să știe mama. Prima carte citită a fost Buratino și cheița de aur, urmată de basme de Petre Ispirescu. Apoi au urmat vreo doi ani de lecturi intense din Jules Verne și Mark Twain. Îmi amintesc că în clasa a treia deja împrumutam cărți de la biblioteca școlii, inclusiv pe numele mamei (care era profesoară de matematică), pentru că nu îmi ajungeau cele pe care le puteam lua pe numele meu. În paralel cu cititul intensiv, am început să scriu mai mult în joacă, iar în clasa a patra am publicat o poezie penibilă, despre o pisicuță, în revista școlii. Și acum o țin minte. Dar nu am luat scrisul în serios până în adolescență, undeva pe la 12 ani am început să scriu pentru că am simțit nevoia să o fac, pentru a scoate din mine anumite trăiri, anumite stări.
Ca să revin la limba și literatura română, în școala generală am fost deja la primele olimpiade și eram atrasă, pe atunci, mai mult de partea de gramatică decât de partea literară. Mă gândeam cu oroare la faptul că în liceu nu se mai face gramatică și vom avea doar literatură…, eram fascinată de sintaxă, de cum se leagă cuvintele, de cum funcționează într-o propoziție. Pentru mine, literatura română de școală echivala cu comentariile acelea din culegerile pentru examenul de capacitate. De-abia la liceu, după ce i-am descoperit pe Mircea Eliade, Umberto Eco și Kafka (da, lecturile mele de atunci erau heteroclite), am înțeles ce înseamnă, de fapt, literatura adevărată. Am avut noroc de profesori buni, eram într-un liceu de elită din Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” (care este, de altfel, mereu în top 10 licee pe țară), și am dat peste profesori de română excepționali, cu ajutorul cărora am ajuns la etapa națională și am luat premii în ultimele două clase de liceu. Unul dintre profesorii care au avut un rol esențial în formarea mea a fost regretatul Mircea Țuglea, scriitor constănțean din cercul lui Marin Mincu. Nu am fost eleva lui, dar am participat la cenaclul „Pătratul literar”, pe care Țuglea îl ținea la liceu și, ceva mai târziu, la un centru Xerox de la Sala Sporturilor. Am scris articole și cronici pentru diverse reviste și ziare locale la recomandarea lui, am întâlnit scriitorii tineri constănțeni de la începutul anilor 2000 (George Vasilievici era printre vedete, alături de Mugur Grosu și Grigore Șoitu). Experiența cenaclului din liceu a fost decisivă în formarea mea, acolo am citit primele texte din Mandala, cu care am reușit să șochez și, pe alocuri, să oripilez auditoriul, acolo am conștientizat multe lucruri despre mine și despre scris. După aceea, parcursul meu literar a fost foarte accelerat. În clasa a unsprezecea citeam deja în Cenaclul „Euridice” din București, condus de Marin Mincu. În clasa a douăsprezecea am fost în tabăra de creație Prometheus și am reușit să iau Premiul I. În anul I de facultate, volumul Mandala era gata (80% fusese scris deja în liceu) și a apărut în 2005, în mai, când am împlinit 20 de ani, la târgul de carte Bookarest, de la „Motoare”.
R.Ș.: Între 2006 și 2007 ai avut o bursă de studii în Franța, într-un oraș foarte frumos, Bordeaux. De ce te-ai mai întors în România, de ce n-ai rămas acolo? Nu ai fost tentată niciodată trăiești în altă țară?
O
.C.N.: Inițial, bursa Erasmus era doar pentru primul semestru. Dar pentru că mi-a plăcut atât de mult acolo am insistat pe lângă ai mei și, cu un efort financiar foarte mare la vremea respectivă, am reușit să rămân în Franța timp de două semestre. A fost minunat, acolo am învățat, practic, să vorbesc în limba franceză, pentru că în școală și facultate știam doar să scriu și să citesc, nu reușeam să mă exprim liber. Iar vorbitul limbii franceze m-a ajutat enorm ulterior, când m-am angajat.
Da, mi-a plăcut foarte mult în Franța, m-aș întoarce oricând, dar nu pentru a locui sau munci acolo pe termen lung, ci doar în vacanță sau pentru un sejur de câteva luni. Te simți altfel ca om, ca cetățean, în Franța. Ești tratat altfel. Chiar nu am avut probleme fiind româncă, cel puțin nu în 2006–2007. Dar nu m-am putut împăca până la capăt cu „răceala” lor din spatele măștii de „gentilesse”. Mereu am simțit ceva fals în atitudinea pe care oamenii o au unii față de ceilalți. Nu puteam comunica în mod autentic cu majoritatea francezilor. Erau și excepții, dar (prea) puține. Majoritatea erau individualiști, solitari. Nici studenții din grupe nu se știau unii pe alții (ceea ce mie mi se părea SF la vremea respectivă). Fiecare își vedea de viața lui, fără a interacționa prea mult cu ceilalți. Sau, dacă o făceau, o făceau în grupuri foarte restrânse. Și eu chiar nu am fost niciodată genul de persoană care să facă parte dintr-o gașcă sau dintr-un grup, dimpotrivă. Dar „răceala” am simțit-o foarte acut în Franța, la universitate, în relațiile dintre studenți. Prin urmare, am interacționat mai mult cu studenții Erasmus români sau de alte naționalități.
În plus, sunt foarte atașată de limba română. Mi-ar fi greu să emigrez, deși nu am exclus cu totul această variantă. Dar probabil nu în Franța.
Ah, și nu am rămas atunci la Bordeaux și datoriră unui motiv foarte personal — Cristi mă aștepta acasă.
R.Ș.: Terapie, distracție, pseudojurnal, militantism, artă pentru artă, dorință de comunicare — ce e scrisul de poezie pentru tine?
O.C.N.: Scrisul este pentru mine ceva foarte personal, este o parte din mine. Partea ascunsă, de cele mai multe ori. Ce „nu arăt” în viața mea de zi cu zi, în care sunt o persoană destul de serioasă, calmă, practică, responsabilă. Multă lume mi-a spus, de-a lungul timpului, că nu mă poate identifica pe mine ca persoană cu cărțile mele și cu felul în care scriu. Este și terapie, este și puțin militantism (mai ales în Mandala), este și un strop de artă pentru artă. Scrisul este ce vreau eu să fie și ce am nevoie să fie la momentul respectiv.
R.Ș.: Care sunt raporturile tale cu literatura feministă?
O.C.N.: O citesc pe cât posibil, recunosc că deseori aleg să citesc cărți (în special romane) scrise de femei. Consider că poezia mea poate fi văzută drept feministă prin tematică și prin exprimarea crudă, nefardată, uneori violentă, deși nu este feministă prin intenție. La 17–18 ani, când am scris Mandala, chiar nu știam cu ce se mănâncă feminismul…
R.Ș.: Faptul că ești femeie a făcut mai simplu ori mai dificil statutul tău de scriitoare?
O.C.N.: Nu am simțit niciodată o presiune sau un dezavantaj în faptul că sunt femeie (cel puțin nu în mediul literar). Nu exclude să fi fost, dar eu nu am simțit. Nu am făcut niciodată caz de faptul că sunt femeie sau că sunt scriitoare sau că nu sunt bărbat/scriitor. Am luat mereu lucrurile ca atare și nu am despicat firul în patru (cel puțin nu legat de acest subiect, pentru că altfel am tendința să supra-analizez), pur și simplu nu a fost cazul.
R.Ș.: Sunt interesat de cât de ușor/greu scrii, fiindcă ai publicat puțin, două cărți. Maternitatea — ai doi copii — te-a ținut departe de propria poezie, sau, dimpotrivă, a activat dorința de a scrie?
O.C.N.: Da, unii pot zice că am publicat puțin, două cărți până la 36 ani. Eu nu văd neapărat lucrurile așa, pentru că niciodată nu am pus preț pe cantitate, cât pe calitate. Dacă e să vedem lucrurile în perspectivă, alți scriitori de abia debutează la 35 sau 40 de ani. În cazul meu pare că am scris puțin pentru că am debutat foarte devreme. Dar am debutat în momentul oportun, mi-am asumat acest lucru încă de atunci.
Cărțile, ca și copiii, vin când sunt ele pregătite să vină. Dar mai trebuie să am și eu timp și dispoziție să le scriu. Da, maternitatea și task-urile profesionale și casnice m-au îndepărtat oarecum de scris. Dar știu că lucrurile se decantează și, atunci când mă aștept mai puțin, voi fi pregătită să le pun pe hârtie.
R.Ș.: Stările intense, cea mai recentă carte a ta, păstrează acuitatea poetică din Mandala, volumul de debut, cât și o duritate, o asprime a textului. E suficientă lectura pentru un scriitor ca să-și mențină capacitatea de a scrie în formă, ori mai e nevoie și de alte strategii?
O.C.N.: M-am gândit mult dacă și când anume să public stările intense, a doua mea carte. Eu o simt mult mai apropiată de mine decât Mandala și probabil este firesc, pentru că scrierea ei este mai apropiată în timp. Am ezitat pentru că o parte din carte a fost scrisă cu mulți ani în urmă, dovadă stă și carnețelul non name (xerox distribuit gratuit în 2009). Celelalte texte au fost scrise de-a lungul timpului. Dar cumva am simțit că se leagă și că sunt din același film. Aveam nevoie să mă desprind de stările intense și am considerat că doar publicarea cărții mă va „elibera” și voi putea merge mai departe, în altă direcție.
În ceea ce privește strategiile prin care se păstrează capacitatea de a scrie, sunt total de acord că lectura e foarte importantă și că este nevoie să fii la curent, pe cât posibil, cu ce se scrie, cu ce se traduce. Nu neg că se poate scrie și fără să știi ce scriu ceilalți, dar cu cât ești mai „up to date”, cu atât cresc șansele să scrii ceva cu adevărat inovativ. Suntem oamenii timpului nostru și este foarte greu să te izolezi sau să susții că nu cunoști, nu ai auzit, nu știi anumite lucruri.
Și recunosc că am preferat mult proza în ultimii ani, ca lectură. Tatonez și cu ideea de a scrie proză. Deocamdată scriu un jurnal și experimentez. Vom vedea dacă va ieși ceva în direcția aceasta.
R.Ș.: Te invit să… riști și să dai din casă: soțul tău, un cristian, care e editor și scriitor, e, în același timp, și redactorul poeziilor tale? Cum e discuția pe text cu prozatorul care este el? Viceversa e valabilă — îi citești textele înainte de a le publica?
O.C.N.: Da, ne citim textele unul altuia. Cristi are, în general, foarte multe idei și o adevărată lejeritate a scrisului. Ca editor, lucrează în domeniul literar, deci e mult mai ancorat în ce se întâmplă în acest mediu decât mine. Eu vin cu ochiul critic, mai fac sugestii pe textele lui, mai corectez greșeli de redactare. Dar nu aș zice că sunt sugestii majore, de fond, mai degrabă legate de formă sau de structură. Invers, Cristi îmi citește poemele, dar nu intervine propriu-zis. Este și o diferență mare între redactarea unui text de proză sau literatură pentru copii (ce scrie Cristi) și redactarea unei poezii (ce scriu eu). Plus că eu sunt destul de critică atunci când citesc un text (am scris și cronici, recenzii de carte pe vremuri). Critică, dar și autocritică, pentru că atunci când scriu un poem îl cizelez foarte mult, nu las „burți”, sunt foarte atentă la formă și încerc să desființez orice posibile obiecții ale unui cititor exigent înainte de forma finală a textului.
În încheiere, ca să dau din casă, eu și Cristi mereu ne-am susținut și ne-am încurajat reciproc, no matter what. Iar asta se întâmplă pe toate palierele, și în plan personal, și în plan profesional, și în tot ce ține de scrisul și relația noastră cu literatura.
R.Ș.: Cu ce poem scris de tine ai participa la o antologie universală a poeziei? (nu mai lung de 22 de versuri, te rog)
O.C.N.: L-aș alege pe aceasta:
noaptea
un espresso latte în benzinăria de la marginea comunei și tirurile negre pe drumul național la întoarcere
nimic altceva decât farurile gigantice lărgindu-ți pupilele și noi
oameni arici cu pielea moale pe burtă
oameni plați cu fețele eviscerate cu carnea întoarsă pe dos legănați de o tiribombă în sens invers
ascunși în norul de praf ca într-o scorbură
oameni cu aripi de libelule roșii și cu dinți puternici de șoareci ne întoarcem unii spre alții
ne descleștăm fălcile
ne privim cu neîncredere
ca atunci pe deal la antene când am văzut bostanii cocoțați pe gard și foarfeca de grădină și blana mistrețului plină de sânge
ca atunci când s-a făcut liniște brusc
și doar o sticlă de pet lovea ritmic scheletul metalic și am înțeles
