„Scrisul e ca o otravă pentru mine, știu că îmi face rău, dar nu mă pot abține să beau”. Interviu cu scriitorul Andrei Mocuța

Andrei Mocuța (n. 12.01.1985, Arad) este profesor de limba engleză și franceză. Doctor în Filologie cu teza Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie. A publicat șase cărți de proză și patru de poezie. Dublu nominalizat al premiului „Tânărul prozator al anului” la „Gala tinerilor scriitori” (Radio România Cultural). „Premiul Publicului” la Turnirul de Poezie de la Balcic. A tradus din limba engleză antologia poetică Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan (Paralela 45, 2018). A participat la Salon du livre Paris, dar și la turniruri de poezie sau proiecte literare din Barcelona, Padova, Trieste, Podgorica și Balcic. Membru al PEN Club și al Uniunii Scriitorilor din România. Fan Borussia Dortmund.

Robert Șerban: Ești profesor, ești în contact permanent cu elevii și, bănuiesc, cu părinții lor. Care crezi că sunt șansele de viitor ale literaturii? Mai sunt interesați de cărți și de lectură cei mai mici posibili cititori?

Andrei Mocuța: Întreabă-mă, dragă Robert, dacă elevii mai știu să scrie corect înainte să ajungem la un subiect atât de dureros precum cel al cititului. Studiul online din timpul pandemiei a lăsat urme adânci în rândul generațiilor viitoare. Sau poate școala online a fost doar un pretext de moment ca să ascundem frumos și tacticos sub preș un sistem de mult deficitar. Învățământul nu mai pune de mult timp accentul pe citit, ci doar pe cursuri „de formare”, într-o ierarhie în care munca la clasă nici nu mai contează. Se punctează dosarele groase cu diplome de participare măsluite. Dacă le ceri unor inspectori școlari să numească un scriitor român în viață, ar ridica din umeri blazați că nu asta e treaba lor, ci respectarea programei, care știm bine cum e. Și atunci, ce așteptări să mai avem de la dragii elevi? Poate doar de la cei mici, din clasele primare, unde interesul pentru cunoaștere este încă viu.

R.Ș.: Ai idee ce carte sau ce autor le place constant elevilor tăi? E vreun… stil care i-a prins, sau jocurile video, filmele și „sculele” electronice i-au cucerit definitiv?

A.M.: Recent am fost invitat de învățătoarea unei clase din ciclul primar să răspund la întrebările copiilor de clasa a doua și să le vorbesc despre cărți. M-au surprins cu niște întrebări spontane și figuri flămânde de răspunsuri: „Ce apreciați mai mult la o carte, povestea sau emoția?”; „Dacă ați avea șansa să călătoriți în timp și spațiu, unde ați merge?”; „Numiți trei ființe care vă bucură sufletul?”; „Ce vă place cel mai mult la lumea în care trăiți?”; „Numiți cinci obiecte pe care le-ați lua pe o insulă pustie?” Aici am răspuns: patru cărți și o sticlă de apă. Nu e ușor să le răspunzi copiilor. Avantajul lor e că sunt încă suficient de mici încât să nu fie modelați și pervertiți de lumea care abia așteaptă să le răpească inocența. Ce bine ar fi dacă am reuși la vârsta matură să ne păstrăm fiecare dintre noi starea interioară pe care am avut-o când am fost copii. De fapt, acesta chiar este subiectul unei cărți tare îndrăgite de ei: Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry. Un volum care n-ar trebui să lipsească din biblioteca vreunui elev de orice vârstă.

R.Ș.: Publici constant cărți de literatură, poezie, dar și proză. Ai și un ritm constant al scrisului sau o faci în salturi? Îți trebuie anumite „condiții” ca să scrii, ori funcționezi ca un profesionist: dă-mi un termen ca să-ți dau textul?

A.M.: Nu am un ritm constant al scrisului, scriu intens pe anumite perioade de timp de câteva luni, până îmi finalizez manuscrisul. Pot avea pauză de la scris și un an sau doi. Nu cred în statul la birou zilnic și în ideea de a produce câte x pagini pe zi. Riști să devii repetitiv și să îți diluezi mesajul. Una dintre spaimele mele cele mai profunde este să nu repet aceeași carte de două ori. Să dau tot timpul cititorului altceva, să nu-i irosesc timpul și așteptările. De aceea, atunci când prind o idee bună, nu o mai las și îi acord întreaga atenție. Tipul meu de scriitură este epuizant fiindcă ard prea puternic dintr-o dată și apoi am nevoie de repaus. Stau în fața unui vers sau a unei fraze cu orele și mă simt cel mai nenorocit scriitor de pe fața pământului. Sunt extrem de exigent cu fiecare cuvânt, am adesea senzația că nimic din ceea ce am așternut pe coală nu mai sună bine. Nu sunt autor de cărți mai groase de 200 de pagini fiindcă această autoexigență mă mistuie și mă obosește. Mă întreb de multe ori dacă nuanțele, corecturile și reformulările mele chiar fac diferența pe hârtie sau ar fi sunat la fel de bine și versiunea brută în mintea cititorului. Scrisul e ca o otravă pentru mine, știu că îmi face rău, dar nu mă pot abține să beau.

R.Ș.: Există vreun lector al manuscriselor tale înainte ca ele să ia calea editurilor sau crezi în propria-ți obiectvitate?

A.M.: Da, exista tata înainte să plece dintre noi, Dumnezeu să-l ierte! Exigența lui de critic literar m-a ajutat foarte mult să înțeleg că nu poți să te apuci de scris fără să îți însușești o calitate esențială: simțul ridicolului. Am scris și un poem pe tema aceasta, cu titlul „Esențialul”, din volumul de versuri pe care i l-am dedicat, Portret al artistului după moarte (Editura UVT, 2020), în care este vorba de modele și obiectivitate, folosind metafora fluturelui de noapte atras prea puternic de flacăra felinarului. Cred că am rămas cu lecția bine învățată de la tata și acum mă pot ghida după propria obiectivitate. Simt când produc un text prost pentru că am citit suficient de multe cărți încât să știu cum trebuie să arate unul bun. E aici și un sfat pe care l-aș oferi oricărui scriitor, nu îmi aparține, este al excentricului personaj al lui J.D. Salinger — Seymour Glass. Pe scurt, încearcă să scrii ceea ce ți-ar plăcea cel mai mult să citești într-o carte pe care o deschizi la o pagină oarecare.

R.Ș.: Cum știi că ai ratat un text? Cum îl „îndrepți”?

A.M.: Îmi dau repede seama de asta și de regulă îl abandonez. E mai simplu să-l lași în plata Domnului decât să încerci să-l resuscitezi. Dar se poate întâmpla și următorul lucru: să am un vers bun într-o poezie proastă sau o frază bună într-un paragraf ratat, și atunci le păstrez într-un fișier separat. Poate se vor integra, cândva, într-un text mai bun, de regulă așa se întâmplă: încerc să salvez dacă se poate, dar nu mă feresc să tai în carne vie. Îți dau un exemplu. Am un poem scris cu foarte mulți ani în urmă despre un țânțar strivit între paginile unei cărți. Textul acesta nu și-a găsit nicicum locul, dar nici nu am putut renunța cu totul la el. Pur și simplu nu avea forma dorită ca să poată intra într-un volum. Ei bine, anul acesta am publicat contact (Casa de pariuri literare), o carte de versuri în care mă autoproiectez într-un viitor îndepărtat și acolo, în contextul mediului steril din interiorul unei capsule spațiale, departe de Pământ și de orice viețuitoare, după ani și ani de singurătate și rătăcire prin cosmos, imaginea țânțarului descoperit între pagini a picat la țanc! M-am bucurat de recuperarea și rescrierea acestui poem mai mult decât de finalizarea unei cărți, poate. Pentru că asta este literatura până la urmă, nu-i așa? Bucuria satisfacțiilor mărunte. Pentru univers ele nu reprezintă mare lucru, însă nouă, celor care scriem, ne oferă iluzia și entuziasmul infantil că pentru câteva secunde l-am prins pe Dumnezeu de picior.

R.Ș.: Ce mai e scrisul de literatură pentru tine? Ce vrei să arăți, de fapt?

A.M.: Nu vreau să arăt nimic. Scriu pentru că provin dintr-un mediu în care îmi era greu să evit literatura. Nu-i simplu să te naști într-o familie de scriitori, unde până și mama scrie poezii pentru copii, învățătoare fiind, acum în pensie. De tata am vorbit pe îndelete mai devreme. Bibliotecile masive din absolut toate camerele casei noastre m-au învățat încă de mic că nu poate exista o realitate în afara cărților. Chiar și bunicul, cu o viață fabuloasă (a luptat în al Doilea Război Mondial și s-a întors viu și nevătămat de acolo), avea un anumit talent poetic. Numai că el nu scria, el își recita versurile în rimă cu o coloratură mai degrabă anecdotică, inspirate din folclor și din ororile de pe front. Noi ziceam despre el că „ne descântă”. Am mai avut un bunic, și din partea tatălui, tot Gheorghe, și el a participat la război și a ținut un jurnal de călătorie și front în versuri, care din fericire încă mai există și îl păstrez cu sfințenie, cine știe, poate mă va inspira cândva să pornesc o carte de la acele notițe. Așadar, cum să nu devin și eu scriitor cu o asemenea moștenire genetică în spate? Fiecare dintre noi avem ascunsă o fibră sensibilă, la unii vibrează, la alții nu. Ceva trebuie să activeze acea vibrație, de regulă un bobârnac. La mine a fost trauma unei boli agresive, descoperite în 2004, și din fericire am avut norocul să ajung la Paris și să mă tratez acolo. Abia atunci am început să scriu cu adevărat, deși cochetasem cu ideea asta și înainte, prin liceu și facultate. Privind retrospectiv, realizez că în 17 ani am publicat 10 cărți de literatură și o teză de doctorat. E mult? E puțin? Sunt curios la ce număr mă voi opri, evident cantitatea nefiind un criteriu, ci doar o curiozitate.

R.Ș.: Dacă un cititor al ultimei tale cărți, contact, apărută la Casa de pariuri literare, ar spune că a avut de a face cu poezii SF, ce i-ai replica?

A.M.: I-aș spune că are dreptate. Poemele din contact au o trăsătură SF, dar fără să facă din asta un scop. E mai mult o incursiune în viitor, printre ani, din 2025 până în 2070, interval în care rătăcesc prin spațiu, singur, într-o capsulă spațială. Mereu am fost fascinat de literatura Science Fiction, practic am crescut cu romanele Dune, Solaris și Fundația și recunosc că la un moment dat mi-am dorit să scriu o carte SF, dar m-am împiedicat de termenii tehnici și științifici pe care, evident, ca filolog, nu-i stăpânesc. Atunci m-am ascuns în spatele poeziei, unde practic totul e permis și micile gafe science sunt mai ușor trecute cu vederea de componenta fiction. De altfel, poezie așa-zisă SF s-a mai scris în România, există la editura frACTalia o antologie voluminoasă, coordonată de V. Leac, cu titlul Hotel Cosmos. Și mai există și un curent mai nou în poezia noastră tânără, postumanismul, care cochetează oarecum cu SF-ul. Dacă acest gen a fost luat în serios în proza românească de autori precum Romulus Bărbulescu și George Anania (au scris împreună un minunat roman, Doando), dar și de duetul Pecican — Ovidiu și regretatul Alexandru (mă gândesc la titlul palindrom Razzar), ori Dan Doboș (trilogia Abația), gazetarul Cristian Tudor Popescu (a scris nuvele SF în tinerețe), Dănuț Ungureanu, Alexandru Mironov sau Mihai-Dan Pavelescu, de ce nu am pune bazele și unei tradiții a poeziei SF românești?

R.Ș.: Ești un fan înfocat al echipei de fotbal Borussia Dortmund. Mergi la meciurile lor, faci parte dintr-un grup de fani etc. De unde și până unde atâta dragoste pentru echipa asta?

A.M.: Pentru acest subiect am avea nevoie de un interviu separat, dar încerc să mă rezum la câteva idei. Dortmund e mai mult decât o echipă de fotbal, e o stare de spirit. Orașul Dortmund trăiește pentru echipa Borussia. Am avut șansa să văd acest lucru în ultimii ani, când am reușit să particip la câteva meciuri. Una e să susții echipa preferată de acasă, de pe canapea, cu totul altceva să simți pulsul arenei. Prima experiență pe stadionul Westfallen nu se uită niciodată. În plus, în România există și un fanclub al suporterilor autohtoni, câteva sute, foarte bine organizat. Oameni deosebiți, pe care am avut ocazia să îi cunosc la deplasările de grup de la Dortmund, dar și la Adunarea Anuală pe care o sărbătorim în fiecare an, în alt oraș din România, urmărind împreună un meci al Borussiei. Se fac 10 ani de când eu susțin echipa și, pentru că s-a adunat ceva timp, pot spune cu mâna pe inimă că este o pasiune dusă la extrem. A început ca un vis frumos în 2012, în anii de glorie cu Jurgen Klopp și cele două titluri consecutive de campioni ai Germaniei, dar, deși de atunci au urmat ani mai dificili pentru echipă, fără realizări mari pe plan sportiv, vraja încă nu s-a rupt și nu se va rupe nici în următorii 50 de ani, dacă mai prind atât. Chiar am plusat/glumit pe tema aceasta, și în volumul contact mi-am imaginat un poem în care Dortmund câștigă titlul în 2047, după 35 de ani de pauză. Sper, totuși, să nu dureze atât! Și încă ceva, să știi că în fangrupul suporterilor români ai Borussiei nu sunt singurul scriitor 🙂

R.Ș.: Cu ce poem scris de tine ai participa la o antologie universală a poeziei?

A.M.: Dacă spui că e universală antologia, dragă Robert, atunci optez pentru un poem galactic, din cel mai recent volum al meu.

2065

uneori când clipesc ochii îmi ies din orbite

și planează prin interiorul navei

ca două sonde spațiale

aș putea cartografia cosmosul cu ei

aș putea vedea două galaxii diferite

în același timp

aș putea intra în contact cu alte civilizații

fără să risc expunerea

m-aș putea întoarce pe Pământ

în timp ce ochii mei ar continua să descopere

noi și noi constelații

oamenii ar crede că sunt orb

însă nu aș fi primul pământean

cu orbitele goale care poate

vedea

mai mult decât ei