Dragul meu,
Îți scriu aceste rânduri din centrul Lumii Vechi. Din inima unui oraș peste care plouă acum, la 10 dimineața. Iar ploaia, ca și noaptea, îi reține doar pe cei bravi, pe cutezători. Ei, cei de la terase, sunt, desigur, puțini. Ceilalți, cei mai mulți, sunt la shopping. Mai puține sunt și mașinile, iar strălucirea singuratică a străzii pe ploaie șterge o parte a graniței dintre vechi și nou. Dintre aici și acum?
De la fereastra apartamentului meu, lumea de azi pare mai veche decât lumea de ieri și mie nu-mi rămâne decât să cred ce pare. A fi? Sigur, mai ales că aici e ziua națională. Ziua care celebrează lumea de ieri și lumea de după ieri. Pe cea de azi? Da, și fără îndoială, pe cea de mâine.
De ce m-aș îndoi? Azi, aici, o fac doar piloții militari și pirotehniștii care pregătesc focul de artificii. Ei sunt vulnerabilii zilei, ei sunt sub vreme. Sub starea ei. Nouă ne revine doar datoria de a fi sensibili și, de ce nu?, prin sensibilitate să fim grăuntele de adevăr al lumii de mâine. Când va fi soare?
Încep alineatul după o țigară. Sunt singurul care vârfuiește scrumiera de pe terasa ce dă spre curtea interioară a imobilului. Singurul vechi? Poate, dacă fumatul ține, de bine, de rău, de trecut. (Ca încercarea asta de scrisoare.) De trecutul meu îndepărtat — 1984, cred — îmi amintește și „ahoi”-ul central-european al vecinilor de palier. În vizită, și ei, sau acasă în inima unei capitale pe care parcă pun o cămașă cu buzunar la piept. Iar în buzunar — ai ghicit! — un pachet de țigări. Până la urmă, inima unui oraș e și locul atacurilor de cord. Inevitabil, nu? Atacurile după care lumea nu mai poate fi la fel. Ci mai atentă? Mai recunoscătoare? Prețuind mai mult viața? Fiecare clipă a ei? Sau făcând jogging și trăind sănătos? Sau și una, și celelalte? Nu știu — e singurul răspuns de care sunt în stare. Un răspuns de ultimă generație — Z, dacă vrei. Una despre care, pe la colțurile psihologiei, se vorbește deja că-și sacrifică dreptul la greșeală. Dreptul la tinerețe. O generație a sensibililor, în care abstinența se instalează precoce și în care mediul rănit de noi, cei mai vechi, își găsește tot mai mulți brancardieri. Virtuali sau reali, mai puțin contează, sau, dimpotrivă, tocmai asta contează. De fapt, nu știu cum va fi lumea de mâine, nu am un vocabular atât de dezabuzat ca să fie profetic.
Ceea ce însă știu e că azi trece canicula. Pot pune și un sacou cu o floare la butonieră peste cămașa despre care vorbeam. Cel mai sigur, diseară, când… Dar, uite, ploaia nu are de gând să stea! Focul de artificii e la mâna ei și a… unui „grup operațional”. Suntem în siguranță, dar trebuie să fim cu ochii-n patru pe deciziile ce vor fi anunțate.
Nu și pe deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi? Dar asta e o întrebare mai bună pentru omul din lumea ce va să fie decât pentru cel din lumea de-acum. Pentru omul din lumea de mâine, pe care-l văd mai puțin decisiv, mai puțin erou și mai mult el… însuși. Cu vulnerabilități la vedere, ca un pachet de țigări roșu în buzunarul de la pieptul cămășii albe. Un om mai puțin adaptat la propria ființă, cam ca îndrăgostitul cu speranță ridicată de viață de azi.
