Au trecut deja zile bune (rele?) de când ne-am pus o dorință-două-n și am trecut în noul an. Am savurat, poate, pustiul primelor 24–48 de ore ale lui 2025, am sorbit din depresia lor și am pornit la drum. Care? Al calendarului, până una-alta.

Nu sunt superstițios, și nu spre lauda mea. Fiindcă probabil mizele mele nu mai solicită nici roșu, nici struguri. Mi-am lăsat mult în urmă intrările cu stângul din liceu. Stângul lui Lavoisier sau al lui Maradona, la care apelam mereu la intrarea în laboratorul de chimie sau pe teren. Miza era uriașă — o notă de trecere la (al)chimie organică sau minute bune la Câmpuluuung ori… Roșiori.

Și totuși, mi se înroșește fularul de rușine și stafidele din felia de cozonac îmi par strugurii care-au fost cândva dacă nu mărturisesc prima dorință ce-mi vine în minte scriind aceste rânduri: aceea de a fi, în 2025, scriitor public sau, mai exact, scriitor de scrisori. O meserie pierdută odată cu alfabetizarea în masă, dar parcă nu de tot. Mai ales aici și acum, „aflați despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă” poate fi formula de aur a oricărui început. Cu stângul, cu dreptul — nu are importanță!

Fiindcă nu văd o mai mare urgență acum decât să trans-scrii gândurile, sentimentele, întâmplările altora direct „pe curat”. Să ți se generalizeze viața într-atât încât ideea de autor, de semnătură să-și piardă complet semnificația. Ca într-o mare, foarte mare, cea mai mare operă.

Și nu îmi e frică de AI! Pentru că pur și simplu, ca un barman stăpân pe alcoolul din jurul său, mi-aș putea selecta clienții. Clienții?

Da, ei, care sunt sigur că există, în ciuda celor 12 clase obligatorii. Cum sunt sigur că există în orice local, ca în parcări, locuri rezervate persoanelor cu dizabilități de scriere pentru cei dragi. La masă, dacă tot vorbeam de alfabetizarea în masă. Una care a dus, de bine, de rău, ca orice fapt democratic, la analfabetizarea funcțională în scaun.

Iar primul fericit aș fi chiar eu. Nu ar mai trebui să prind (din zbor) sensibilitatea clipei, epocii, veacului — aș avea-o de-a gata. Scrisă cum îmi place și mie, și ei și semnată de ea însăși.

Domeniul meu nu ar fi însă postarea „cetățenească”. Dimpotrivă, scrisoarea de pe frontul minții. Către cei de acasă, fiindcă mulți, prea mulți părem astăzi duși de-acasă. Ori, ca să folosesc o esență mai moale, cu pluta.

Firește, primul client aș fi eu. Așadar, pentru pâinea consilierilor de imagine, nicio grijă! Nu le-aș lua nicio felie de graham de pe card. Cel mult, câte un ristretto, ici-colo.