Gabriel Timoceanu s-a născut în luna septembrie a anului 1966, în Berzovia (Caraș-Severin), în casa bunicului său Gh. C. Croitoru, medic și scriitor, unde și rămâne până în clasa a doua. Acolo se îmbolnăvește de năravul scrisului. Apoi, cu părinții, absolvenți de medicină veterinară, la Lovrin și Variaș, școala primară. Termină liceul de matematică-fizică, pe atunci, „C.D. Loga”, din Timișoara. Soldat la Caracal, student la Politehnică, TCM, Timișoara. Face, totuși, Sociologia în prima promoție după revoluție, la UVT. Redactor-șef la „Gazeta de Vest” și redactor la „Timișoara”. În 1994 înființează Editura Brumar, pe care o conduce până în 2014. Acum, locuitor în Sânpetru Mic (Totina), trăiește scriind și tipărind la tipografia din curte. Multiplu divorțat (trei), are doi copii, Teodora și George, și patru cărți de poezie.
Robert Șerban: Ți-a apărut, recent, la editura Paralela 45, jurnalul Fericit cel iubit de tine. Care a fost cea mai strașnică reacție pe care ai avut-o, la el, de la un cititor?
Gabriel Timoceanu: M-a bucurat apariția, în ultimul număr al Orizont-ului, unui text semnat de Borco Ilin, text destinat a fi prefața cărții, dar care, din motive ce au ținut de letargia mea în relația cu editura, n-a apărut în carte. Îl rog pe Borco să mă ierte și îi mulțumesc pentru tot demersul. Iarăși, venind pe jos spre casă cu fiul meu, proaspăt externați din Spitalul de copii, în care George fusese operat la mâna ruptă pe skate, i-a pus doctorul Negru (săru’ mâna și sănătate, George e bine!) niște tije-n oase, eram în Unirii, m-ai sunat tu, chiar reciteai cartea și te bucurai, am simțit c-am făcut un lucru bun și trebuie să-ți mulțumesc pentru textul cu domnul cu morile de pe coperta a patra.
Uite, acu, când îți răspund ție, primesc un mesaj de la Mihai Gafencu pe care, fără permisiunea lui, îl reproduc: „Boule, mă făcuși să plâng cu cartea asta a ta. Mai am un pic din ea. Am luat-o ieri, mai erau două la Bufnițe!”. Direct din concert, cum ar veni. Mulțam, Mihai, mă bucur tare. Și, în primul rând, m-a sunat într-o zi Ildiko Foarță, a pus pe speaker, Șerban citea din cartea pe care am avut mitocănia să nu i-o ofer, așa că o cumpăraseră și ei de la niște Bufnițe, râdea, m-a felicitat explicit, a zis că seamănă cu scrisul lui… ( nu se cade să spun, cred, dar eu sunt mai mitocan). Oricum, știu bine că Șerban nu prea face politețuri, nu mai vorbisem de mult cu el, mi-a luminat ziua și-am rămas felicitat în eternitate.
R.Ș.: N-ai publicat decât o mică parte din jurnalul pe care îl ții, și chiar și acea parte autocenzurată, în mai multe locuri. Ce a rămas pe dinafară și de ce?
G.T.: N-am prea publicat nicio parte din jurnal pentru că eu nu țin jurnal. Scriu când nu se mai poate altfel. Uneori, da, asta se întâmplă zilnic, ceea ce nu e neapărat o veste bună. Datez, de spaimă, probabil, din acuta nevoie de certitudini, din răscoală împotriva neantului. Uite, chiar cartea asta e o făcătură. Eram la o bere pe text cu al doilea editor al meu, Adrian Bodnaru, primul a fost Gabi Marineasa, ca la toată lumea, cu Jo, prietenul lui și vărul meu primar, voiam să mă ajute să pun cap la cap texte scrise de-a lungul a douăzeci de ani. Adi e bun la asta. Citeam, nu mai țin minte care dintre noi. Am văzut pe el, i-or sclipit ochii, o ciulit urechilii, la un anumit soi de text, a și zis: „Uite, cu astea, hai să facem o carte de dragoste!”. Am prins ideea, am ținut-o încă trei ani, tot pe loc, tot pe loc, și iacătă cartea, apărută între timp la altă editură, adică Paralela 45, prin bunăvoia lui Cosmin Perța, căruia îi mulțumesc.
Primul meu laptop, era mic, erau anii nouăzeci, a zburat de la etajul patru și s-a făcut țăndări în lanul de trandafiri din fața blocului. Răspunsesem neconvingător la întrebarea îngrozitoare: „Cine-i blonda din poezia asta, porcule?”. M-am înțepat rău căutând să recuperz hardul cu textele mele hard din ultimii doi ani. Nu s-a putut.
De atunci, scriu de mână, am un stilou minunat, Fender sau Parker, care, din păcate, merge cu niște gloanțe de cerneală, iar uneori, noaptea, rămân fără. Atunci e scrâșnirea și trec pe pix, ca un vulgarizator oarecare. Dincolo de glumă, deși sunt avocatul unei cauze pierdute, trebuie să spun că scriitorul de mână scrie altfel decât cel de la computer. Din păcate, n-o să mai știm câte finețuri și filigranuri se vor pierde, nenăscându-se. Computerul, cu mintiuța lui de zero și unu, anulează exact nuanța, infinitul dintre cele două numere, casa noastră. Așa a apărut dictatura răspunsului corect. Proces ce continuă.
Revenind, pentru că scriu de mână, a publica cere un efort suplimentar. Nu mi-e dată partea asta, îmi pare că pierd vremea culegându-mă, corectându-mă. M-au ajutat mult verișorii mei Bogdan și Dragoș Croitoru, cei care au avut răbdarea și dragostea să pună pe grămadă cartea asta. Bogdan lucra la Brumar, iar Dragoș a înființat, împreună cu Adi Bodnaru, Editura Universității de Vest, așa că am avut parte de background profi. Acum, că ei nu mai sunt printre noi, mă voi strădui să duc la sfârșit și cele câteva opuri la care apucaserăm să le facem desțelenirea. Și în memoria lor trebuie să fac asta.
R.Ș.: Unul dintre bunicii tăi a publicat, înainte de război, un roman cu care a dat lovitura și a câștigat o mulțime de bani. Ce te ține să-i calci pe urme, mai ales că, la un moment dat, chiar în jurnalul tău evoci povestea aceasta? Chiar nu se poate trăi din cărți? Nici măcar ca editor?
G.T.: Da, mai exact tatăl mamei mele, în casa căruia m-am născut și am copilărit. Gh. C. Croitoru, medic și scriitor în ultimii douăzeci de ani de activitate în Berzovia, near Bocșa. Acolo, sub masa din sufragerie, unde mă ascundeam seară de seară, ascultam transpus discuțiile bunicilor și țăcănitul Oliveti-ului, mașina de scris la care culegea bunica, bunica fusese studentă la Farmacie și lucrase la Teatrul Național, secretară, pe atunci, cu Liviu Rebreanu director. Așa că îi culegea, în zadar (n-a publicat nimic bunicul meu după eliberarea din 23 august), opera soțului iubit. Povestea cu banii cei mulți făcuți în tinerețe cu romanul Zădărnicii, 1940, Ed. Lumina Românească, am crezut-o, copil fiind. Bunicul pleca în fiecare an la oraș, la Cimișoara, așa ziceam și eu, cu dosarul pentru Uniunea Scriitorilor: era forfotă în casă, emoție. Se întorcea înfrânt din nou: „Lasă, ticule, zicea, dă-i în p… mă-sii de comuniști”. Tristețea aceea a lui, a casei, mi-a rămas. Probabil că bântui și eu teritoriile astea în dorința inconștientă de-a rezolva tristețea aceea. Clar, de aceea am înființat editura Brumar, să-i scot omului opera. N-am apucat, a și fost fulgerător, Brumar-ul abia a făcut douăzeci și șase de ani. Mi-e rușine.
Când am ajuns editor, am început să suspectez că n-avea cum fi reală legenda cu o sută de mii de exemplare vândute-n ’40. Deși am mai prins cărți în tiraje de două sute de mii, înainte de revoluție. Cum ar fi Adrian Păunescu, Manifest pentru sănătatea Pământului, sau așa ceva. O mare porcărie.
Despre traiul ca editor, răspunsul este da, se poate trăi în țara noastră din editarea de carte. Atâtea edituri ce supraviețuiesc îmi stau mărturie. Se trăiește rău, mizer, promiscuu. Și ăia mari, și ăia mici. De altfel, ca tot ce-i muncit în țara noastră. Se vizează azi și dă Doamne să ieșim din iarnă, și dă Doamne să apucăm mâine. Nu sunt ironic, e doar un fapt pe care-l relev.
Despre bietul autor; n-avem, cu siguranță, niciun autor care să trăiască și să scrie liniștit în vila lui din Villabaho, ca Paul Coelho. La noi, autorii locuiesc la mama dracu’, în Drumu Taberei, filează facturile, precum o mână de carte la poker, au dezvoltat tehnici de-a părăsi locuința deghizați, pentru a evita întâlnirea cu administratorul blocului, Împăratul. Așa că își iau tot felu’ de slujbe, de la ziariști, agenți imobiliari, până la profesori universitari. Doar că scriu altfel, neliberi fiind, iar asta se vede în suma literelor române de azi. Dacă scrisul e o meserie, n-ai cum să fii scriitor de weekend ori de după serviciu.
Deci, în România, cu certitudine, meseria de scriitor nu există. E un deziderat al unor nostalgici, un orgoliu, o proiecție într-un cocon cald, dar nu o meserie. Zicea Șerban Foarță: „Este, domnule, scriitorul de vagoane, e în nomenclator”. Nu e nimeni de vină, e doar mersul firesc al lumii, de la ceva, către Doamne ferește.
R.Ș.: Sunt posibile prieteniile literare? Întreb asta fiindcă știu cât de mult se lezează un scriitor când îi spui că nu ți-a plăcut un text sau o carte de-a lui. E loc de astfel de adevăruri într-o astfel de prietenie?
G.T.: Păi și-un zidar se lezează când îi spui că zidu-i strâmb, și un doctor, de-i spui că celălalt te-a tratat mai bine, toți ne expunem în ceea ce facem, dăruim din noi lumii și nouă. Am vrea, bineînțeles, ca acest dar să fie bine primit, pentru că e plăcut să ne oglindim în ochii celuilalt. Pe de altă parte, ne intuim precaritatea, motiv pentru care sărim repede lezați, anulați fiind. Greu ne câștigăm încrederea în sine. Unii țipă, alții nu, de durut doare pe toată lumea o părere tăiosă, o ridiculizare, o desființare. Așa că, dacă nu găsim ceva bun de zis, mai bine să nu spunem nimic. Nu cred că prieteniile sunt pe profesiuni, prietenii sunt rari și chiar față de ei trebuie să ai menajament în ceea ce spui. Nu întotdeauna adevărul cu orice preț e soluția cea mai bună, mai ales că ai șanse mari să nu-l deții nici dumneata, cel ce judeci.
Deci răspunsul la întrebare ta e că, dacă se întâmplă să ai un prieten literat, spune-i că scrie bine. Cum, de altfel, mi-ai spus și mie.
R.Ș.: Cu ce te-ai ales din pandemia asta, în care, bănuiesc, ai stat mai mult pe acasă? Ai citit, ai scris, ai aflat ceva nou, ai văzut ceva ieșit din comun?
G.T.: Ceva ieșit din comun văd tot la două zile. Eu locuiesc la țară, la Totina, acolo aerul de carantină e tot timpul, și în vremi normale. Plus că sunt consătean cu Tony Khun, cu care ne vedem în câte-o zi ori seară, după cum ne lasă trebile de pe lângă casă. Câinii, pisicile, focurile, construcțiile, pentru că noi construim continuu; cotețe, cocini strâmbe, tot felul de minunății. Iar Tony, cu siguranță, nu e comun. Are cinci câini. Acu’ mi-a dat și mie un pui, pe Totto, așa se scrie, a zis Tony. Tot el zice să binecuvântăm pe oricine, iar agresivitatea celuilalt ori a noastră e un strigăt de ajutor, de fapt. Frumos, dar mie-mi mai sare țandăra când văd rotundul pe care-l propovăduiește. Aș lua un ciocan și aș sparge sfera asta, după cum înaintașii mei spărgeau cuburi. Tony e neamț, nu înțelege de ce ar sparge cineva o sferă așa aproape de sferă, minunat lucrată.
În rest, trăiesc din tipografia din curte, ceea ce nu recomand, mai ales în vremi de pandemie. Am, totuși, salariile plătite aproape la zi. Apropo, să știe lumea, tipărim orice, de la cărți, și cusute cu ață, la reviste, cutii și tipizate. Și o facem bine. totinaprint@gmail, vă rog!
Am citit mai puțin decât s-ar potrivi vremurilor, iar de scris tot așa, mai puțin decât în vremi normale. Unda stuporului, probabil, nu mă lasă să mă așez.
R.Ș.: Scrii și proză, și poezie. Cum și când schimbi… genul? În care dintre ele te simți mai confortabil și de ce?
G.T.: Fiind cvasinecunoscut, chiar nu simt presiunea așteptărilor de la mine în ceea ce privește scrisul. Nu am solemnitate, nu am masă de scris, cum se zice, n-am pus faianță în laboratorul de creație, uneori nici măcar seriozitate n-am. Amân să scriu, cum amâni să-ți aprinzi țigarea, când te lași de fumat, cum, de fapt, le amân pe toate. M-apuc să trăiesc cum se cuvine începând de luni. Despre scris, îți dai seama, probabil că pe joi îi vine rândul la noua ordine. Din păcate, nu-mi ies nici măcar amânările, așa că scriu aproape zilnic, înfrânt de orice încercare de-a sistematiza ori ordona ceva. Știu că supremul a ceea ce pot oamenii în ceea ce privește comunicarea e poezia. N-aș îndrăzni să îmi propun vreodată, explicit, ca astăzi, de exemplu, să scriu o poezie. M-ar slei oboseala aceasta. Aș adormi cu capul pe masă, pe la patru, fără să fi scris, bineînțeles, nimic. Așa că scriu despre vreme, timpul probabil, copii, doamne, muzică, bani, cărți, viața mea ce se vede, mi-e verificabilă, sunt acasă. Uneori mă fură tonu’ și-mi mai iese câte-o poezie. De regulă, proastă. Atunci mă văd în toată splendoarea, ridicolul meme, cum zice Șefu’, și tac naibi două săptămâni. După, mă găsești iar la margine de baltă orăcăind viguros, vioi, pe de rost, singurele versuri ce mi-au ieșit vreodată: „mama, mama”. Cam asta e cu scrisul.
R.Ș.: Ce scriitori ai descoperit în ultimul timp, pe care i-ai recomanda și altora?
G.T.: O carte care chiar e în ton cu vremile, Peștera ciumaților, editura Univers, 1988, așa o am eu, nu știu reeditări, Jean Carrière; ne învață autorul în acestă lucrare cum au trecut înaintașii noștri prin pandemii mai nasoale ca asta de azi. S-au iubit, au semănat și au cules mai departe. Apoi, dacă-i despre cărți, trebuie să atrag atenția asupra celei mai consistente lucrări din literele române, Suma, cum s-ar zice. Se numește Hexacordos, e scrisă de Șerban Foarță, e apărută la Brumar, e și un obiect minunat și nu se găsește. Poate la anu’ editura își ia avânt și o repune pe piață.
Iarăși nu se găsește, dar orice bănățean ce se respectă trebuie să fii citit Scrisori bănățene, Cora Irineu, o moldoveancă inteligentă, căreia îi plăceau călătoriile, avea condei, simțul critic și pe cel al umorului, la modul acut. S-a sinucis tânără. Editura Facla, 1975. Mai spun de Anișoara Odeanu, ca să rămânem în Banat, Ciudata viață a poetului, tot la Facla, în ’75. Și gata, că nu mai am rânduri.
R.Ș.: Se spune că învățăm și din cărți (nu doar din viață). Oare scriitorii pot învăța ceva și din propriile lor cărți? Dacă da, cam ce?
G.T.: Scriitorii, nu știu, la modul general, cum se descurcă. Despre mine pot să-ți spun că-mi vine să mă bag sub covor când, dimineața, citesc ce-am scris, transpus, cu o seară înainte. Îți dai seama ce act de exhibiționism — ca ăla cu fulgarinu’ prin parcuri — îmi pare apariția unei cărți ce-mi poartă semnătura. Și, da, nu învăț nimic din acestea, pentru că, iată, recidivez, din timp în timp. Acu’ să răspund. Nu învăț nimic din propriile cărți, ba, mai rău, nici dintr-ale altora. Stau așa, mulțumit de mine, uneori chiar fericit, îngâmfat, orgolios ca un baraj de hidrocentrală. Ceea ce e păcat.
R.Ș.: Care e pentru tine rostul și sensul scrisului? O faci aproape zilnic, publici la răstimpuri, prin urmare, trebuie să ai un răspuns.
G.T.: Scrisul e un fapt de viață, cum e iubirea, pescuitul. Care-i rostul să stai ca prostu’ cu bățu’ deasupra bălții, iar când prinzi un mormoloc sau un ceainic, să-i dai drumu’ la loc? Care-i Sensul iubirii, cum zicea Blondul în cartea sa de debut? Stai să vezi care era: „Cu timpu-acesta bolții îi supun/ rubine și smaralde, ametiste/ și cărămida trupului mi-o pun/ la ridicarea lumii comuniste”, Cântec, strofa a II-a, Sensul iubirii, ESPLA, 1960. Zis și făcut. La noi e mai cârn. Ce facem cu cărămida? Pentru mine, rostul scrisului e că nu înnebunesc. Scriind, apuc în mod miraculos și fraudulos o dimineață după alta, cum atâtor oameni dragi nu li se mai întâmplă.
R.Ș.: Dacă ar fi să participi cu un poem la o antologie din poezia lumii, pe care l-ai alege?
G.T.: Hai să ne păstrăm la antologiile pe județ, în care, editor fiind, m-a băgat și pe mine poetul M. Oprea, cel care face antologii și căruia, desigur, îi rămân recunoscător. Uite o strofă din cea mai bună poezia a mea, că-i scrisă ieri, cred că-i ultima mea poezie și, de altfel, doar strofa asta e.
Îmi țineam trupul cu
Pâine (bună coajă)
Ca un câine cerșetor
Și cu vin, după apus,
Sufletul
Acolo sus.