Robert Șerban: Te anunţ din capul locului că bănăţenii nu-i iubesc pe „mitici”. Spun că răul de la ei li/ni se trage. Eşti bucureştean, scriitor şi jurnalist, trei atribute care te îndreptăţesc să-mi răspunzi: chiar aşa e, de la voi vine răul?
Florin Iaru: Răul vine de peste tot, aşa cum vine şi binele. De altfel, în absenţa istoriei personale, a prejudecăţilor sau a gândirii de-a gata, „răul” se cheamă „bine” şi viceversa. Tu, ca intelectual, ştii că a acuza o naţie, o etnie sau un cartier e un abuz. „Miticii” nu sînt mitici decât pentru cei care tremură, noaptea, sub pătură, de frica mititicilor. Apoi, dacă e s-o socotim p’a dreaptă, zi-mi şi mie câţi bucureşteni vechi şi câţi bucureşteni noi sunt pe lume? Iar cei noi, grosul, au şi ei un loc de obârşie, nu? Ca să te tachinez, e plină Capitala de bănăţeni înfumuraţi. Aşa-i că te-a durut cînd te-am făcut bănăţean? Mai c-ai prefera… mitic.
Nu uita: Eminescu era un Mitică sumbru, corect gramatical. 🙂
Ai pus cap la cap textele publicate de tine în ultimii ani în rubrica din 24 FUN, „Fraier de Bucureşti”, într-o carte. Le-ai scris cu gândul… ascuns că ele vor fi, cândva, laolaltă, între coperte? De ce-şi salvează, din când în când, scriitori-jurnaliştii textele care, la prima vedere/lectură, sunt pentru neant?
Nu, le-am scris cu gândul să scriu ceva mişto, valabil, pentru un public neatent şi grăbit, iar nu să-mi iau banul pentru nişte articole inutile. M-am cam chinuit la-nceput. Nu ştiam nici cui vorbesc, nici despre ce vorbesc. De aia, am apelat la o istorioară a lui Mircea Nedelciu, nepublicată vreodată. Apoi, am scris despre traseul dintre serviciu şi casă, presărat cu curve şi peşti. Apoi mi-am dat seama că pot povesti ceva despre Bucureşti, altfel decât se povesteşte. Şi aşa am ajuns la istorii personale, care au loc de acţiune fix. Una din poveşti aşa se termină, mă urc în tren şi… nu mai e nimic de povestit!
Cât despre neant, nu ştiu. Eu le-am scris nu ca articole, ci ca povestiri moralizatoare sau amuzante. Dacă le-am salvat, nu ştiu. Tu ştii.
Ai făcut foarte bine că le-ai salvat! Dar hai să schimb vorba. O mulţime de amici care locuiesc în Capitală, chiar născuţi acolo, de fiecare dată când vin în Timişoara, îmi mărturisesc cu năduf: „Gata, o să mă mut aici, nu mai suport Bucureştiul!”. De peste 20 de ani aud asta, dar nu-mi amintesc ca vreunul dintre ei să fie lăsat Micul Paris pentru Mica Vienă. De ce vor aici? De ce nu vin aici?
Ce să zic? Eu sunt statornic. Cât despre „ardelenii” care detestă Bucureştii din miezul lui, ăsta e subiectul ultimei poveşti. Cum devii bucureştean într-un oraş urât, duşmănos, agitat şi irespirabil. Scoate-mă din agitaţie şi mitocănie şi am murit, explodînd ca peştele balon… Are şi oraşul ăsta, dincolo de legendele triviale, secretele lui. Cred că secretul e orgoliul şi – puţin mai tîrziu, copiii. Ah, copiii, pentru ei ne sacrificăm, nu? E şi multă ipocrizie la mijloc: ei ştiu că patriotismul local s-ar simţi jignit dacă ar fi confruntat cu o strămutare definitivă.
Scrii în debutul unei proze din „Fraier de Bucureşti”: Bucureşteanul e prin definiţie cocoş. Te invit să faci un portret detaliat al cocoşului, pornind de la creastă, cioc şi terminând cu penele din coadă.
În primul rând, e mândru că stă în Capitala ţării, chiar dacă e ultimul plătitor de întreţinere la blocul lui din capătul Militarilor. (Basarabenii pe care i-am cunoscut sufereau de boala asta. Suspinau sfâşietor după imperiul apus, uitînd că erau cauciucul spart al celei de-a cincea roţi de la căruţa sovietică.) E gata, întotdeauna, să lase lucrul pentru a coborî la o crâşmă. Aici, discută politică înaltă şi fluieră după gagici. (În ultimul timp, fluieră în gînd.) Aruncă tot ce nu-i foloseşte pe stradă. Se revoltă în faţa murdăriei, mitocăniei şi lipsei de educaţie a veneticilor, apoi intră pe sens interzis cu gura mare. E sentimental. Din ceartă dă-n prietenie. Dar şi răzbunător. Din prietenie dă-n ceartă în 60 de secunde. E atotcunoscător: ştie unde mănânci, unde te distrezi şi de unde cumperi bine şi îţi poate indica (dacă e bucureştean hârşâit) unde-s cele mai deocheate bordeluri. E un bărbat cuceritor. Nici-o puicuţă nu i-a scăpat. Nu doarme, nu cunoaşte oboseala, nici măcar când visează: visează că e activ şi în fruntea listei.
Hm, observ cu uimire că am pus totul la masculin. Iar hâm! Să ştii că bucureşteanul e bărbat, iar nu femeie. Femeia bucureşteancă e femeia universală. Geniul feminin nu acceptă localizarea!
De ce nu mai încearcă oamenii care fac astăzi presă să mimeze, măcar, independenţa? De ce se aruncă tropăind fie într-o barcă politică, fie în alta? S-a dus ideea de obiectivitate în media românească?
Să-mi dai voie să nu fiu de acord! Părerile, amorurile şi idiosincraziile nu sînt „obiective”. Sînt subiectivism pur. Sînt ridicarea la rang de artă a lui „ba p’a mă-tii!”. Aşa te şi arunci în bărcuţa politică. Din pasiune sau din ură. Iar cînd spui „oamenii de presă”, la cine te referi? La reporteri sau la editorialişti? Păi editorialistul are, deja, voie să aibă părerile lui.
Un ultim cuvînt despre obiectivitate: într-un proces de crimă sau de viol, chiar dacă ai avea toate datele, ai fi obiectiv? Adică ai tempera acuzele şi ai gonfla circumstanţele atenuante? Nu-i cere celui care-şi vede existenţa ameninţată (averea, afacerile – sau simpla existenţă cotidiană, fără pretenţii şi îmbârligături) să-şi conţină udul raţiunii…
Nu-i cer! Florine, gata cu poezia? Prin anii ‘90 îmi spuneai ca scrii „Poezii de acţiune”. Nu văd nicio acţiune a ta prin zonă.
Am ras/ars un volum de poezii, nu mi-a plăcut. Acum pritocesc unul care se va chema aşa: „Jos realitatea!” şi din care n-am decît crâmpeie! Să nu dea dracul să-mi iasă vreo epopee, că-l pun, şi pe el, pe foc!