Banatul în întregul său a fost dintotdeauna un spațiu deschis noului, al spiritului de avangardă și a ineditului aplicat imediat la toate domeniile de activitate. Dovadă a acestui concept de a iscodi ceva nou acolo unde alți au hotărât că nu se poate face nimic, este și lista extrem de lungă de priorități atribuite orașului și provinciei. Călătorul veșnic iscoditor ce calcă agale străzile orașului, cu care deja v-am făcut tovarăș de mai multe episoade, ajunge și în zona cartierului istoric al Elisabetinului.
Pe o stradă ce încă încearcă să-și păstreze identitatea câștigată cu mai mult de un secol în urmă, se află, într-o oarecare umbră, școala de surdomuți. Este vorba de strada Gheorghe Doja, ce face legătura între două noduri de circulație importante: Piața Sfânta Maria și Piața Bălcescu.
Cam pe la jumătatea drumului se ițește de după arborii înalți o clădire ce pare să fi fost cândva destul de elegantă și bine întocmită, ca la final de secol XIX. Și acum păstreză, printre urmele timpului, ceva din vechea demnitate. Actualmente aici se află Liceu Tehnologic „Gheorghe Atanasiu” ce continuă tradiția educării tinerilor cu deficiențe de vorbire și auz.
Tradiția școlarizării acestor tineri cu probleme nu este nouă pe aceste meleaguri. De acest domeniu se ocupă așa numitul învăţământ special, apărut ca instituție la sfârşitul secolului al XIX-lea. Școala a fost înființată la 1 octombrie 1885 de Karoly Schaffer în cadrul școlii primare din cartierul învecinat Iosefin, cu doar șase elevi. Numărul lor a crescut repede la 12.
Anterior secolui XVI, în opinia publică, surdomuții erau în cel mai bun caz doar ignorați. Abia după secolul XVI, odată cu primele elemente ale umanismului, aceștia au fost considerați cetățeni ce merită o oarecare atenție. În vestul Europei au apărut cercetări și studii ce recomandau metode de educare a surdomuților. Se pun și bazele unor școli de specialitate. Dacă ar fi fost în continuare ignorați ar fi reprezentat o povară socială. Cu un minim de educație puteau fi persoane independente, cu activități și meserii cerute, activi în comunitate.
Primele comunități ce s-au ocupat de tinerii surzi au fost în Spania, sub patronajul călugărul spaniol Pedro de Ponce, născut pe la anul 1520. Dar nu erau propriu-zis școli. Educația se făcea individual, în famile, de învățători specializați. Dar nu putea oricine să-și permită cheltuielile aferente. Foarte repede au apărut instituții de educație specială în tot mai multe țări de pe continent. Printre primele a fost institutul condus de abatele Charles Michel de l’Épée la Paris, din 1770, ce folosea în pedagogia sa metode gestuale. Un alt institut a apărut la Leipzig dar folosind alte metode.
Odată cu evoluţia societății au apărut și noi pedagogi cu pregătire în educarea diverselor categorii de copii cu nevoi deosebite. În Germania se numeau Medizinische Paedagogik adică pedagogie medicală. În Ungaria denumirea lor a fost de Gyogypaedagogia care s-ar traduce prin pedagogie vindecătoare. În Romania la început s-a folosit denumirea de Medico-pedagogie iar mai apoi psihopedagogie specială.
Institutul pentru surdomuţi din Viena s-a înfiinţat la 1779. Că era o reală nevoie, stă dovadă numărul de circa 25 de institute ce funcționau după o sută de ani. Cu bani obținuți din donați private, la 1802, s-a înfiinţat primul institut pentru surdomuţi din Ungaria, în localitatea Vác, cu profesori aduși de la Viena.
În În 1831 s-a deschis primul institut privat pentru surdomuţi din teritoriile ardelene, la Dumbrăveni (Ibasfalu ori Elisabethstadt) în apropiere de Sighişoara. Fondatorul era un fost husar imperial pe nume Băcilă, care în timpul războaielor napoleoniene a ajuns la Paris și a avut ocazia să vadă Institutul Abatelui l’Épée. Impresiile produse de ce-a văzut acolo au fost atât de puternice încât, la întoarcerea sa acasă, a încercat să realizeze ceva asemănător în localitatea sa.
La noi în Banat se știe de prima școală de acest fel în aceeaşi perioadă, în localitatea Bozovici, din comitatul Severin, ce a funcţionat în subordinea Regimentului Grăniceresc din Caransebeş. Un pas înainte s-a făcut în anul şcolar 1859-60, când la Liceul Pedagogic din Budapesta soseşte directorul Institutului pentru surzi din Viena, Alexander (Sándor) Venus, care a ţinut un curs paralel de surdologie. Absolvenţii erau învăţători cu pregătire şi pentru educarea surzilor.
Unul din abslovenţi a fost Karl Schäffer, ce se va dedica trup şi suflet şcolii timişorene. După succesul de la şcoala din Iosefin se retrage o vreme, din motive de boală. Reîntorcându-se la Timişoara, după o boală îndelungată la Viena, ocupă un post în învăţământul primar. Primul elev surdo-mut timișorean pe care l-a instruit în mod particular Schaffer a fost Mor Steiner, în vârstă de şapte ani. O serie de ordine ministeriale reglementau modul în care elevii pregătiţi în particular puteau să susţină examenele de promovare a anumitor clase. Era o formă de instruire apropiată de cea a învăţământului fără frecvenţă din zilele noastre. La examenul demonstrativ dat de învăţător și elev iau parte mai multe autorităţi, care rămân adânc impresionate de metoda pedagogică întrebuinţată.
A urmat apoi parcurgerea claselor elementare şi apoi a celor de şcoală profesională, fiind în permanenţă pregătit de Karl Schäffer. În acest fel, după 11 ani, în 1874 încheie studiile devenind tâmplar de mobilă cu diplomă. Steiner Mór a fost primul surdomut din Timişoara care a fost şcolarizat și calificat. După un timp, Steiner s-a mutat la Budapesta unde şi-a deschis un atelier de tâmplărie profitabil. S-a căsătorit şi a avut copii. Astfel, anul 1863 a fost anul în care a început în mod oficial şcolarizarea surdomuţilor în acest oraş.
Primul elev român cunoscut a fost Vasile Biresku, fiul preotului ortodox Nicolae (Miklos) Biresku din Lugoj. A absolvit patru clase de învăţământ special, cu nota excepţional, în anul 1885-1888.
Consilierul local Baader Henrik, directorul Societăţii locale a Tramvaielor cu Cai, el însuşi părintele unei fete surdomute, a întocmit un raport către primar. Adunarea generală al Consiliului Orăşenesc a dezbătut din nou problema unei şcoli speciale şi a hotărât ca, pentru început, aceasta să se înfiinţeze ca şcoală particulară în clădirea şcolii elementare din Iozefin. Cheltuielile urmau a fi suportate din taxele şcolare plătite de părinţi.
Datorită rezultelor deosebite de integrare a elevilor într-o viață socială activă cât mai apropiată de normalitate, autoritățile de la acea vreme sunt dispuse să acorde fonduri de 500 de florini anual școlii. Institutul pentru surdo-muţi obţine din 3 noiembrie 1886 caracterul de şcoală publică orăşenească, cu toate drepturile ce decurgeau de aici. Deosebitul dascal ce a pus „cuvântul” pe buzele celor ce nu puteau articula a devenit de drept directorul școlii. Pentru a încuraja elevii, consiliul orășenesc votează scutirea de taxă de transport la tramvaiul cu cai a celor ce merg la școală.
În foarte scurt timp localul din Iosefin devine neîncăpător și se caută soluții de a obține un nou edificiu de învățamânt. Primăria alocă o sumă de bani, dar se dovedesc insuficienți. Apare ca o binecuvântare divină soluția moștenirii lăsate de episcopul Alexander Bonnaz, ce a sprijinit toată viața învățământul și ridicarea enoriașilor săi. De altfel, chiar un viitor bulevard din Iosefin va primi numele prelatului. A fost găsit arhitectul dispus să preia lucrarea, în persoana lui Lipot Loffler. Șantierul a mers bine și a durat între anii 1894-1897. Iar anul școlar început în 1897 găsește profesorii și elevii în noul sediu inaugurat la 2 septembrie. Clădirea a avut la început doar un singur nivel. Sobrietatea clasică a clădirii impresionează prin liniile simple, de o elegantă rezolvare a volumelor. Părculețul din fața clădirii îi dă o anumită lărgime spațiului. Și în același timp izolează activitatea din interior de tumultul stradal și de vibrațiile induse de tramvaiele de pe stradă.
Doar după trei ani de funcționare apare necesară soluția supraînălțării clădirii cu încă un etaj. Tot în 1900-1901 se mai adaugă încă două părți ale clădirii. Se înalță un cămin școlar și o cantină. La 22 aprilie 1909 se dă în folosinţă și o sală de sport şi etajul internatului. Cu excepția anilor primului război modial, școala funcționează până în anii noștri pe același loc și pentru același scop. În 1914, şcoala e rechiziţionată pentru nevoile armatei. O parte din personal, din care și cinci profesori, a primit ordinele de mobilizare pe front. Aşa se face că anul şcolar 1914-1915 a fost îngheţat. În 1915, şcoala se mută în clădirea particulară care îi aparţinea lui Rudolf Menczer, pe strada Odobescu, din apropiere. Şcoala revine în clădirea de pe strada Doja în 1916 și își continuă activitatea de educație.
O nouă etapă, mai modernă în activitatea în slujba copiilor cu deficiențe, începe la 1 aprilie 1930, când devine director al şcolii Gheorghe Atanasiu. Între 1931-1938 se înfiinţează Laboratorul de cercetări medicale, acustice, fonice, psihologice, pedagogice, didactice, metodice şi sociale.
Chiar și în timpul celui de al doilea război mondial, în 1942, şcoala avea 130 de elevi, funcţionând cu şapte clase de învăţământ special, trei clase de învăţământ special pentru ucenici surdo-muţi, trei ateliere: croitorie pentru dame, croitorie pentru domni şi cizmărie.
După reforma învățământului din 1948 școala trece prin diverse schimbări impuse de noile condiții. Din 1 septembrie 1951 funcţionează sub denumirea de Şcoala Profesională Specială nr. 2 până în 2004, când se transformă în Şcoala de Arte şi Meserii „Gheorghe Atanasiu”. În anii din urmă complexul educativ special a devenit Liceul Tehnologic Special „Gheorghe Atanasiu”.
