Prolog: Un roman TRANSILVAN cu cavaleri pătimași, mânați de onoare, faimă și iubire, aflați sub cumpăna vremii și-n mrejele potentaților clipei, a fost aruncat provocator în arena postmodernă a gloatei, situată în zodia decadenței și-a nihilismului. Cine se încumetă să-și măsoare arma cu botezătorul (buzduganul) lui Sigismund de Gernyeszeg?

Apărută în aprilie 2020 opera cu titlul sugestiv, ambivalent, ‘Schässburg’/’Sighișoara’, semnată cu pseudonimul ‘Christian Banat’, reprezintă probabil una din cele mai complete, respectiv inedite creații literare de după 89′.

Lansat pe furiș, ca urmare a isteriei mondial(ist)e, într-o lună de primăvară, romanul nu amintește de cel mai însorit anotimp al anului, dimpotrivă, a fost redactat temporal într-o atmosferă apăsătoare de iarnă cenușie. Acest cadru întunecat a servit drept șevalet autorului când a elaborat stilul iscoditor, crud și sângeros pe alocuri, inventiv și neobișnuit pe meleagurile Carpaților. În același timp volumul surprinde și prin originalitatea temelor și-a personajelor, prin detașarea abordării lor, dar și prin distanțarea voită de variantele consacrate din literatura autohtonă. Astfel, departe de abordarea veselă și diletantă a lui Ioan Dan din ‘Cavalerii’, unde personaje cabotine gen Costache Caravană, Tufănel-tatăl și Tufănel-fiul, respectiv Ciripoi-tatăl și Ciripoi-fiul destind cadrul, protagoniștii din ‘Sighișoara’ sunt cumpătați la vorbă, răuvoitori, dominați de instincte meschine, apropiați epocii în care viețuiesc. Prin urmare, aceste însușiri, deloc idealizate, desprinse din context sau portretizate de scriitorul bănățean, adaugă o notă de veridicitate romanului.

Deși prozatorul este omniscient și acțiunea se desfășoară pe mai multe paliere, cartea nu poate fi încadrată ușor în vreun curent literar, limbajul ei cursiv și incisiv, presărat cu figuri de stil și împănat cu tablouri, unele adorabile, altele sinistre, pare mai degrabă eclectic, adaptat unui scenariu de film. În această cheie regizorală se perindă cele două sute cinzeci de pagini, încărcate cu dramatism, văduvite de un happy-end, dublate de senzația reluării poveștii într-un volum ulterior, asemeni continuității serialelor.

Firul șerpuitor al narațiunii descoperă pasiunea autorului pentru cele două monumente UNESCO ale sașilor, demarând promițător intriga din Biertan, cetatea episcopală a acestora, apoi poposește îndrăgostit prin citadela Sighișoarei, iar la final revine nostalgic la Biertan, oferind tuturor o imagine romantică a bisericii-fortificate.

O apariție neobișnuită pentru romanele din arealul dunărean sunt notele de subsol, numeroase și totuși inexacte, ele ușurează lectura, identificând toponime, arme, nume, instituții și cutume de la sfârșitul veacului al XVII-lea. Tot din perioada barocului timpuriu sunt expuse pe îndelete monede, cai, bastioane, haine, încălțăminte, obiecte casnice, podoabe și obiceiuri, plictisitoare pentru ochiul neofitului, ahtiat după fapte și plăsmuiri romantice, dar relevante înaintea celor avizați.

Totuși, scriitorul nu ezită să pună în scenă tema iubirii, însă dragostea protagoniștilor e interzisă, nemărturisită, neîmplinită, distrusă de comploturile celor mari, iar compromisurile fraților pentru realizarea ei sunt chestiuni regăsite în intriga consistentă, formată din șapte capitole. La aceste uneltiri amoroase se adaugă și gelozia gemenilor, cei doi, alături de fratele lor de cruce, fiind în competiție pentru fecioara cu plete stacojii, manifestând deci sentimente contradictorii, ura împletindu-se cu loialitatea făgăduită.

Un alt mit bine conturat e cel al trădătorului, al iudei ce-și vinde lacom stăpânul pentru arginți, și sfârșește înjunghiat, plătindu-și cu sânge nelegiuirea.

Tot ca o prelungire a principiului decontării alegerilor, proprii și generale, autorul evidențiază rezultatele năpastelor ce izbesc Pământul Regal, întrețesându-le cu precaritatea și nedreptățile vieții.

În privința creionării chipurilor prozatorul manifestă un interes aparte pentru detalii fizionomice și de caracter, un exemplu convingător în acest sens e Miklos, slujitorul contelui. Portretizat la sfârșitul primului capitol drept viclean, acesta își adeverește șiretenia când se deghizează și-i spionează în târg pe aducătorii soliei. Fidel acestui defect, valetul întinde capcana pentru prinderea lui Reynold, poartă mașinațiunile stăpânului său, o răpește pe Gerda și cugetă la uciderea lui Wolf în timp ce-i zâmbește, iar înainte de procesul lui Beatrix manevrează poporul să ceară condamnarea patricienei.

Alături de aceste subiecte laice sunt împletite echilibrat și chestiuni de etică ecleziastică, bătrânul pastor Schuster, întruchipare a înțelepciunii, a empatiei creștine și-a teologiei luminoase, în contrast cu reprezentații răutății și ai religiozității fățarnice, diaconul Pancratius și intendentul Baussner.

Ideile din prima parte a recenziei sunt completate de o suită de premiere magistrale, ce contribuie fără tăgadă la îmbogățirea literaturii, și-n special a genului epic. Astfel, apar motive și tehnici artistice noi, remarcabile și surprinzătoare pentru un roman de debut.

Prin urmare, încă din primul capitol naratorul zugrăvește cultul aristocratului baroc, acoperit de armură, cu mantia de hermelină, ori cu capa pe umăr, cutezător și viteaz, dar setos de putere și slavă, în stare de orice samavolnicie, necruțător, ațâțat de-o ură neînduplecată.

O apariție scenografică între filele cărții e răzbunătorul sângelui și-al blazonului, rol atribuit în primă fază trufașului Sigismund, preluat mai târziu de Wilhelm și convertit în cel al justițiarului, capabil să lupte contra întregii lumi pentru cauza dreptății și-a onoarei.

Într-o adevărată sclipire de maestru Christian Banat completează chipurile personajelor cu mișcarea perpetuă și cu fluctuațiile de ton. Această corelație tridimensională dă senzația cititorului că eroii povestirii se află în fața lui, desprinzându-se din foi și oferind cărții un ritm alert, palpitant.

O moștenire a feudalismului, vânătoarea din capitolul V, e presărată cu semnificații și reliefează sadismul grofului, insinuând totodată că acesta va trece de la hăituirea animalelor la cea a indivizilor ce-i stau în cale. Tot din această eră sumbră apar odaia de tortură și călăul, dar spre deosebire de clișeele uzate cu chinuitori neclintiți, barbarul Wolf are o tresărire în fața nefericitului ce-i încăpuse în gheare, iubirea imposibilă îl face să șovăie pentru o clipă.

Alături de aceste inovații, tot pentru prima oară în beletristica românească, atenția centrală a literatului se răsfrânge asupra mulțimii, și, tocmai de aceea scriitorul are disponibilitatea să-și sacrifice actorii, preocupat să reliefeze adevăratul personaj, poporul, subliniidu-i reacțiile în funcție de balanța sorții. Așadar, descris în primele capitole lipsit de griji și-n culori vii, avid să savureze opulența magnatului, interzisă de luteranismul sobru al timpului, norodul devine în momentul invaziei febril și disperat. Însă la sfârșitul luptelor, când pericolul dispare, cetățenii apar într-un cadru vindicativ, despicând tătarii răniți care cerșeau îndurare. Apoi breslașii se înfățișează obedienți în fața autorităților, dar această supușenie se metamorfozează brusc într-o ferocitate de turmă când asistă la spânzurarea lui Ugotai-han. Din acest decor autorul îi poartă la Richttag, iar acolo, sub presiunea comunității și copleșiți de autoritatea taților de vecinătate devin responsabili și harnici, gata să reconstruiască comunitar Orașul de Jos al Sighișoarei. În ultimul act Teleki și lacheii lui preschimbă cu bagheta manipulării mulțimea într-o gloată oscilantă, bigotă și lacomă de sânge. Astfel, societatea premodernă și dezbinările ei reprezintă pentru scriitor o temă de căpătâi, vrednică de dezbateri și controverse.

Dar, spre deosebire de expunerile sociale ale lui Rebreanu, rurale și simpliste prin axul poveștii și-al vocabularului, Christian Banat asamblează iscusit la frământările sașilor și picturi urbane complicate cu asedii, bătălii, dueluri și galanterii fascinante. Tot în contrapondere cu Rebreaunu în ‘Pădurea Spânzuraților’, ce urmărește egolatru zeificarea fratelui său și glorificarea naționalismului, prozatorul ‘Sighișoarei’ introduce nonconformist chipurile conducătorilor alogeni, dezmoșteniți și demonizați de istoriografia românească -Mihail Apafi, Anna Bornemisza, Mihail Teleki, Johann Zabanius și spiritul rector al cronisticii transilvane, secretarul Georgius Krauss.

Lipsa valahilor în scaunul Sighișoarei și abordarea exclusivă a ethosului, a arhitecturii, a onomasticii și-a spiritualității apusene îi conferă romanului o anvergură cosmopolită, europeană. Nedorind să ofere majoritarilor de astăzi rolurile marginale de ieri -boitari, sărăntoci ori slugi la vilele bogătașilor, scriitorul evită să-i adauge patetic în cel mai conservator burg al sașilor și nu forțează concivilitatea în 1679, pentru a respecta adevărul istoric: concivilitatea a fost introdusă abia după reformele iosefine din 1781!

Alte aspecte inedite, ce oferă autenticitate cărții, sunt toponimele străine, obsesia termenilor germanici și-a citatelor din alte limbi (latină, castiliană, franceză și tătară). Exasperând cititorii cu înșirarea localităților în germană îndrăznețul romancier nu urmărește doar însușirea denumirilor originale de către populația majoritară, ci are în vedere, concomitent, și (re)stabirea punților cu sașii emigrați în vestul continentului.

Un punct care va diviza societatea e laitmotivul cărții, acela al preponderenței, respectiv al primatului credinței în viața unui popor și-n edificarea conștiinței de neam în trecut, prezent și viitor, mesajul teologic regăsit în capitolul XVI e sublim și totuși polemic pentru contemporani. Tot pentru a păstra nealterată atmosfera premodernă a secolului XVII, dominată de conflicte confesionale chiar și-n Transilvania religiilor recepte, sfâșierile dintre luteranism, calvinism, unitarism și catolicism sunt pictate intens în nuanțe ireconciliabile.

Deși pare, la o privire superficială, un demers transilvan, predominant germanic, volumul rămâne la bază un imn dedicat limbii române, promovării și revigorării ei, o adevărată pledoarie pentru (re)folosirea vocabularului arhaic și popular. În acest scop nobil cărturarul bănățean utilizează sute de verbe, de substantive, aproape ieșite din uz, asumându-și riscul unei traduceri anevoioase, sau chiar a unor termeni intraductibili.

Un efect nebănuit al publicării, ori mai degrabă al traducerii romanului în limbile globale, ar putea consta în capacitatea de-a atrage turiști în zona descrisă, sau chiar de-a fi ecranizat corespunzător.

Reconstruirea fidelă a limbajului, cu accente aspre, adaptate psihologiei și ierarhiei fiecărui personaj, e un alt punct forte al prozei, alături de ambiguitatea strecurată în pasaje, supuse intenționat criticii cititorului. Un exemplu grăitor îl constituie Wilhelm, după ce-și pierde poziția, frații și rațiunea existențială, îi cere furios socoteală lui Schuster și învinovățește Divinitatea pentru nenorocirile abătute asupra lui și-a fetei lui Krauss, introducând tema și rostul suferinței umane. Apoi, respinge, aparent, povețele bătrânului, devine tâlhar și ucigaș fără scrupule, își schimbă bidiviul andaluz, calul dalb al izbânzii, armăsarul nobiliar al epocii, cu frizonul flocos și cenușiu al lotrilor, gonind proscris pe calea fortunei. Însă naratorul refuză să ofere detalii, supunând judecății publicului dacă tânărul își regăsise sau nu credința, privind îngenuncheat spre cetățuia prelaților, așa cum îl sfătuise preotul, și nu destăinuie cine anume îl urmărea la final, o ceată episcopală ori cea a lui Miklos.

O altă pildă de ambiguitate deliberată, într-un registru total opus, e zugrăvirea unor peisaje într-o spiritualitate demnă de luat în seamă. În aceste nuanțe, parțial metafizice, de clar-obscur au fost pictate atât cetățuia Biertanului din primul și ultimul capitol, cât și fortăreața Sighișoarei înainte de invazia tătarilor. Utilizând la limită proporțiile și sensurile termenilor, autorul se joacă cu imaginația cititorului, transpunând textul într-o lume aflată la granița irealului, a lumii nevăzute, bântuite de stihii, îngeri, condusă de Pronia Cerească.
Christian Banat rezistă tentației de-a oferi acestei simfonii de proză note șovine, de dragul etnocentrismului, omniprezent în societate, rămânând indiferent la demografia și la contextul politic, defavorabil și malițios față de operele ce aparțin sau identifică minoritățile etnico-religioase.

Spre deosebire de proza ușor neîngrijită a lui Sadoveanu, cu propoziții uneori prea scurte, sacadate, lipsite de acțiune și de nerv literar, presărată cu repetiții verbale obositoare în cadru aceluiași fragment, frazeologia lui Christian Banat e medie, cizelată, vioaie.

Romanul se diferențiază net și de tomurile lui Ioan Dan, în care predomină contururile îngroșate, găunoase, tipice epocii comuniste, centrate pe măreața epopee românească. Astfel, în această notă ideologică, fără să țină cont de contextul vremii, prolificul ardelean își creionează ridicol eroii drept făuritori de patrie, vizionari și unioniști convinși.

În acest context al comparațiilor merită amintit și cel mai răsunător best-seller cavaleresc, ‘Căderea Constantinopolului’ de Vintilă Corbul. Superior celor doi autori de mai sus prin complexitatea temei, acesta are câteva scăpări, lexicul nefiltrat de cuvinte moderne, nepotrivite pentru subiectul cu iz medieval, spațiul ortodox al acțiunii și cucerirea Bizanțului, ambele irelevante pentru populația catolic-protestantă a Vestului.

Prin urmare, acești povestitori de prim rang ai României, captivi mentalității național(ist)e, n-au înțeles importanța publicării internaționale și-a receptivității europenilor. Chinuiți de temele tradiționale clasice, iubirea pentru pământ, viața satului și epopeea național(ist)ă, dar și seduși de mărirea și mărimea operelor, acești scriitori au pus cantitatea și râvna înaintea calității. Reducându-și universul creativ și optând pentru stiluri neșlefuite, munciți de sinecuri și compromisuri și-au retezat șansele recunoașterii proprii și, implicit, a literaturii române peste hotare. Însă tocmai aceste metehne sunt ocolite de prozatorul bănățean, care a sesizat realist că zecile de milioane i-au citit pe Alexandre Dumas și pe Walter Scott nu doar pentru măiestria lor, ci (și) pentru că au tratat preocupările societății vest-europene: cavalerismul, cruciadele, castelul medieval și războaiele Apusului.

Scriitorul ‘Sighișoarei’, în comparație cu autorii de mai sus, bifează decisiv și la alte puncte capitale ale artei epice, mai exact la imaginație artistică, răsturnări de situație și schimbări intempestive. Desigur, comoara cea mai de preț a acestuia rămânând imaginația, asemeni unui mărgăritar ce înfrumusețează vârful unei cununi, pentru că fără să apeleze la tablouri istorice (Bătălia de la Cornul lui Sas, de la Vaslui, de la Șelimbăr, Asediul Constantinopolului etc.) asemeni celorlalți romancieri, creează o lume sofisticată din nimic. Astfel, fantezia debordantă, nestăvilită, inventivitatea universalistă, contrabalansările și dialogurile tăioase, devin caracteristici ale prozei Banatului, formând împreună o adevărată marcă, distinctă și definitorie.

Alături de aceste inovații esențiale, punctele de rezistență ale volumului sunt reconstruirea ireproșabilă a Zilei Judecății (Richttagul), elaborarea rolului taților de vecinătate, a vieții breslelor, și zugrăvirea plastică a comunităților săsești prezente pe Pământul Crăiesc, dar și-a instituțiilor lor administrative, ecleziastice, respectiv militare.

În pofida erorilor de editare, minuscule și inerente unei capodopere aflată la prima ediție sub pecetea unei editurii județene, vastitatea planurilor urmărite în text, a chipurilor, originalitatea dialogurilor, a peisajelor istorice, naturale și citadine întregesc ‘Sighișoara’, oferindu-i o aură splendidă.

Ca o încununare a tehnicilor literare descrise mai sus narațiunea e desăvârșită de finețea și obsesia percepțiilor, prezente integral în fiecare capitol, câteodată însumate pe aceeași pagină, autorul reușind să impresioneze publicul cu o beție a simțurilor, un obiectiv paradisiac, unic în beletristica românească.

Prin urmare, romanul labirint, dominat de planuri multiple, urmărite asiduu de harnicul lui condeier, se prezintă fiecărei categorii de cititori personalizat și exhaustiv. Astfel, e accesibil adolescenților, prin acțiunile omniprezente și prin imprevizibilitatea situațiilor, e captivant și necenzurat pentru tinerii dornici de senzațional implacabil, e onest și reflexiv din prisma adulților, dar se destăinuie înțelept și vârstnicilor, prin sublinieri teologice de-o maturitate uimitoare.

În concluzie, acest giuvaier de capă și spadă se relevă cititorilor, avizați sau amatori, în toată complexitatea lui barocă, scenografică, sentimentală, psihologică, religioasă, teologică și paradisiacă, meritând pe deplin fascinația și elogiile publicului.
Cosmin Cărășan