Nu a priceput nimeni ce s-a întâmplat în zilele acelea. Pe atunci nu exista nici internet, nici alte mijloace de informare rapide. Iar disparițiile celor trei tineri s-au produs atât de brutal, încât Poliția Națională și Jandarmeria au asistat perplexe la desfășurarea evenimentelor săptămâni în șir. Primul care a dispărut a fost băiatul primarului.

Era într-o zi de joi, afară vremea era încă bună, deși se intrase în luna noiembrie. Puștiul de șaisprezece ani bătea mingea pe terenul de sport al echipei locale de fotbal, când cineva a intrat în fugă în secția de poliție și le-a suflat năucit agenților:

„A dispărut, pur și simplu a fost luat de un curent de aer izbucnit pe cer din senin și dus a fost!”

Unul dintre polițiști l-a privit pe individ cu niște ochi bulbucați și, cu buzele reunite într-un romb bizar, l-a întrebat pe bărbatul dinaintea lui pe un ton zeflemitor:

„Și zici că zbura efectiv? Pe la ce înălțime, dacă ai putea să ne lămurești? O fi fost vreun artist de circ, care te-a făcut să crezi că poate zbura prin văzduh ca Pasărea Măiastră a lui Brâncuși. Sau o fi fost chiar ea, pasărea cu pricina, și pentru o clipă ai trăit cu spaima că omul s-a transformat în drăcovenia cu aripi din metal”.

Bărbatul a tăcut zdrobit de râsetele dezlănțuite ale tuturor polițiștilor din birou, apoi, după ce s-a lăsat o liniște rece, care parcă era teleghidată de pe o altă planetă, le-a răspuns:

„Puteți râde de afirmațiile mele, pesemne mă credeți nebun, dar ce veți spune când veți afla identitatea dispărutului? Pentru că habar n-aveți cine e băiatul luat de vânt sau de curent, ce mama dracului o fi fost, în cele din urmă…

Ei bine, aflați că este vorba de băiatul cel mic al domnului primar, da, da, chiar despre el este vorba. Acum nu mai râdeți, nu-i așa, nebunilor?”

Nu mai râdea nimeni, într-adevăr, în încăpere. În schimb, bărbatul care tocmai raportase dispariția tânărului a zărit pe fețele celor trei ofițeri cum le apăruse, instantaneu, broboane grele de sudoare. Și a mai văzut frică, o inexplicabilă senzație de frică, de vreme ce aceștia încetaseră să-l mai privească pe mesagerul anunțului macabru privind în gol prin geamul soios al secției.

Acum polițiștii arătau ca niște inși pierduți în spațiu, mișcându-se șovăielnic pe propriile picioare și respirând greoi aerul din încăpere.

„Du-ne repede la locul în care a dispărut băiatul”, a auzit apoi vocea celui care își bătuse joc de el cu câteva clipe înainte.

„Vă duc, haideți cu mine, dar acolo nu veți mai găsi pe nimeni! Cum v-am spus deja, copilul acela a fost luat pe sus de un soi de vânt turbat și, în câteva secunde, s-a făcut una cu cerul”, a venit replica amară a martorului dispariției.

Firește că niciunul dintre ei nu a mai găsit pe nimeni acolo, pe terenul de fotbal. Nici urmă de copilul pe care cerul îl înghițise cu totul.

O zi mai târziu, a venit rândul fetiței directorului liceului din cartier să se facă una cu pământul, nu cu cerul, de astă-dată. Copila de doisprezece ani se întorcea, împreună cu alți doi copii de vârstă apropiată, de la repetițiile organizate la școală pentru serbarea de Crăciun. Pe drumul luminat destul de prost de niște lămpi emanând o culoare gălbejită, chiar înainte de clădirea vechiului cinematograf, ajuns, între timp, o ruină, băiețeii au observat, năuciți, că Melisa dispăruse de lângă ei. Au început să plângă, iar apoi au țipat la rarii trecători aflați pe o stradă apropiată anunțându-i că prietena lor a fost răpită de cine știe cine. Nici despre fetiță nu s-a mai știut nimic o lungă perioadă de vreme de atunci încolo.

Ziua de sâmbătă a venit, și ea, ca o nălucă în partea aceea de oraș, găsindu-i pe locuitorii marelui cartier întristați și, mai ales, îngroziți de pierderea fără urmă a celor doi copii. Presa orașului și cea națională, formată din ziare pe hârtie și din televiziuni, vuia deja pe seama puștilor dispăruți și acuza furibund forțele de ordine locale care continuau „să doarmă în bocanci” și să nu ofere absolut niciun răspuns rapid la drama in desfășurare.

Tocmai atunci, când înserarea se lăsase molcomă și nepăsătoare peste oraș, veni și vestea dispariției celui de-al treilea adolescent. Acesta avea cincisprezece ani și răspundea la numele de Teodorescu, fiind, întâmplator sau nu, chiar unicul băiat al șefului poliției locale.

„Ei, da, la asta chiar nu m-aș fi așteptat să se întâmple vreodată.”

Glasul era al bărbatului care a raportat polițiștilor cu două zile în urmă dispariția — purtat de un vânt nemaiîntâlnit vreodată în urbe — a primului puști evaporat fără urmă.

„Dacă ai ști cum mi-a vorbit neisprăvitul când i-am povestit, joi, la secție, despre cum l-a suflat acel curent, departe în văzduh, pe primul copil. Cel al primarului. Râdea de mine ca de ultimul prostănac din cartier. Abia când a aflat despre cine era vorba și a înțeles că nu băteam deloc câmpii, polițaiul-șef a început să priceapă întreaga grozăvie. Și acum, iată, două zile mai târziu, propriul lui copil a pățit la fel. De băiat firește că îmi pare rău, cum să nu-mi pară? Însă de măgarul de taică-său, să mă ierte Dumnezeu, nu am motive să-mi pară rău. Știm cu toții, de prin partea asta de oraș, că e un ticălos și un corupt notoriu.”

Afundați în fotoliile de pluș, roase și arse de țigară, amicii săi din barul unde chefuiau în seara tihnită, la prima vedere, de sâmbătă, l-au aprobat, toți trei, zgomotos.

„Corupt și slab polițist — e puțin spus, ai dreptate, dragule”, a simțit nevoia să întărească constatarea de mai devreme unul dintre tovarășii de pahar.

De atunci, din sâmbăta blestemată de început de noiembrie, nu s-a mai întâmplat absolut nimic în cartier și nici în marele oraș. De parcă disparițiile celor trei copii erau suficiente pentru ca orice altceva rău să nu se mai petreacă pe întinsul așezării. Tot la fel de adevărat a fost și faptul că nici despre răpirile bulversante ale puștilor nu s-a mai aflat ceva concret. Ba chiar, în pofida faptului că în anchetă s-au implicat poliția națională, cei din Jandarmerie, care căutau zi și noapte, pe unde apucau, urmele copiilor dați deja uitării, și chiar ofițeri din serviciile secrete, nu s-a mai știut nimic de bieții copilași.

Peste trupurile și peste amintirea chipurilor lor o lespede de mormânt s-a așezat, cutremurătoare și de nepătruns.

Când primarul, șeful poliției și directorul liceului din cartier s-au afișat prima dată de la pierderea propriilor copii la reuniunea de sfârșit de an ținută la prefectură, ceilalți indivizi, prezenți la ceremonie, au crezut că au înaintea lor niște spectre. Fețele celor trei bărbați, aflați la mijlocul vieții, altminteri, arătau ca ale unor inși loviți de o boală necruțătoare. Nimic din trufia fără margini întipărită pe chipurile lor înainte de tragedie nu se mai zărea câtuși de puțin. Descumpănit și el, în timp ce stăruia cu privirea asupra celor trei, prefectul județului a slobozit, într-o clipită, fără să vrea, firește, ceva ce a sunat a „sincere condoleanțe”.

„Doamne, apără-ne, a înnebunit și prefectul! Sau, mai degrabă, o fi știind că bieții copii sunt morți și îngropați pe undeva, prin mahalalele orașului.”

Ca de obicei, glasul era cel al martorului primei dispariții, insinuat, în calitate de pompier, la ceremonia de la prefectură.

Se împliniseră taman cincizeci de zile de la teribilele întâmplări, când, într-o altă zi de sâmbătă, în ajunul Crăciunului, silueta unui bărbat mai degrabă bătrân, alături de care, prin ceața nopții, se distingeau corpurile a trei copii, s-a oprit înaintea clădirii primăriei. Omul le-a vorbit câteva secunde puștilor, i-a mângâiat pe fiecare — pe fetiță și pe cei doi băieți — pe creștetul capului, apoi a dispărut definitiv în beznă.

Când s-a luminat de ziuă, toți cei care treceau prin fața primăriei au putut citi pe zidul clădirii mesajul scris cu vopsea roșiatică:

„Iubiți-vă aproapele ca pe copiii voștri. Nihil Sine Deo”.

Destui dintre vechii locuitori ai bătrânului cartier Fabric au priceput că la mijloc nu putea fi vorba decât de mâna scamatorului pe care, pe vremuri, obișnuiau să-l numească, simplu, magicianul.