Rămânem în continuare pe Valea Ierului, în judeţul Bihor, unde, într-un cătun, se produceau pe timpul împăraţilor austrieci cele mai rafinate vinuri din Europa. Şi tot în zonă, în satul Sălacea, în care se găsesc mai multe pivniţe decât case: numărul caselor este de 970, iar al pivniţelor, de peste 1000.
Valea Ierului era renumită încă de pe timpul austro-ungarilor, când era de fapt o vale a licorii lui Bachus pentru capetele încoronate de la Viena. Era atât de apreciat vinul de pe Valea Ierului, încât nu exista masă regală, bal sau sindrofie fără ca el să nu îşi facă prezenţa pe mese.
Pivniţele de pe Valea Ierului au vechimi de sute de ani, ele fiind construite de străbunicii localnicilor chiar în locul unde era via, pentru a nu se pierde timp cu transportul strugurilor.
Pivniţele sunt săpate în pământ, apoi construite din beton sau piatră, unele în formă de cramă. În ele sunt orânduite cu mult simț estetic butoaiele şi damigenele cu vin.
Cătunul Sălacea are o vechime de peste o mie de ani, acesta luând fiinţă în 1067, sub denumirea de Zolos, care, în limba slavonă, înseamnă drumul sării. La început, pivniţele erau folosite ca magazii de depozitare a sării, Sălacea reprezentând un nod important în drumul sării provenite din nordul Transilvaniei.
Sălacea fiind amplasată într-o zonă deluroasă, prielnică viţei-de-vie, a atras şi primii cultivatori, care, datorită vinului atât de dorit în Europa, în scurt timp au ridicat Sălacea la rang de oraş, rang menținut din anul 1200 și până aproape de 1800.
Aici se producea un soi unic de vin, care, în scurt timp, a devenit cunoscut pe Bătrânul Continent. Se numea Bakator şi era preferat la Curtea de la Viena. La acea vreme, oraşul număra 3000 de suflete.
Nu numai pe Valea Ierului, ci şi în alte zone din Bihor, localnicii preferă să îşi facă pivniţele lângă vie, în deal, deoarece în multe locuri din vatra satului terenul este mai mlăştinos, iar pivnițele s-ar umple repede de apă, ar fi pline de mucegai și în ele nu s-ar putea păstra nimic.
La Sălacea, pivniţele nu sunt alandala construite, ci se află pe străzi, dintre care unele, asfaltate, având fiecare câte un număr, ca orice casă. Au curent electric, iar în interiorul lor domnește o curăţenie desăvârșită. Dacă femeia face curăţenie în casă, acelaşi lucru îl face bărbatul în pivniţă. Unele dintre pivniţe arată exact ca o cramă. Pe şapte străzi din Sălacea se întind numai asemenea spații de depozitare. Multe dintre ele sunt construite din cărămidă și beton și au porți sau uşi din fier forjat. Dar sunt şi pivniţe ale căror propietari nu au fost atât de bogaţi încât să-şi permit asemenea dotări. Ele sunt săpate direct în pământ şi acoperite cu stuf. Cele mai vechi păstrează încă, pe frontispiciu, numele propietarilor şi anul în care au fost construite.
Mulţi dintre săteni povestec că la Sălacea s-a împământenit un obicei. Duminica sau la marile sărbători, sătenii, când pornesc spre biserică, iau şi o damigeană în mână, pe care o lasă la intrarea în lăcașul de cult. La terminarea slujbei, aceştia trec pe la pivniţă pentru a o umple cu vin și a se cinsti.
Pivniţele nu au servit localnicilor doar ca loc de depozitare a vinului sau alimentelor, ci şi ca refugiu în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Aici și-au adăposit copilele pentru a nu fi violate de ruşi, dar şi animalele, reușind să le ferească de urgia războiului.
Deoarece temperatura este constantă, de 10¬–12 grade, indiferent de anotimp, şi în ziua de azi sălăcenii depozitează în pivniţe nu numai vinul, ci şi alimentele, ca în niște frigidere naturale, pe timpul verii.
Pivniţele de pe Valea Ierului s-au transmis din generaţie în generaţie, multe dintre ele fiind vândute precum casele. O pivniţă ajunge să fie cotată și la 12.000–15.000 lei, asemenea depozite fiind căutate chiar şi de maghiarii din Debreţin.
În Sălacea există mai multe gospodării ţărăneşti care păstrează amintirea strămoşilor: mobilă şi aşternuturi vechi de sute de ani.
Mihaela Păunescu