„Șapte zile singuri”- un documentar… document, simplu și adevărat, despre Revoluția Timișoarei – VIDEO

În Timișoara se împlinesc în aceste zile 27 de ani de la un moment ce a zguduit profund societatea românescă. Era o liniște aparentă a societății socialiste multilateral dezvoltate. De fapt așa și-o închipuiau a fi conducătorii cățărați prin voia întâmplării la cârma statului. De fapt era un adevărat război tăcut dus de întreaga populație împotriva regimului. Un război nevăzut și mai rece decât cel numit așa în Europa. Toţi cei ce au reușit să treacă peste deceniile de dictatură au fost adevărați supraviețuitori ai acestei conflagrații între oameni și regimul impus.

Despre Revoluția Română mulți au auzit. Foarte mulți, în autosuficiența lor, cred că știu totul despre acele zile. E curios cum cu cât sunt mai de departe și poate nu au auzit de Timișoara poate deloc în viața lor, după decembrie 1989 au început să știe atât de multe. Sunt și din cei ce jură că au participat la revoluție, cu toate că erau la câteva județe distanță și au auzit câte ceva vag cam prin ianuarie sau chiar mai târziu, după ce s-au trezit din aburul petreceriilor de iarnă.

Încă nu se știe totul despre acea iarnă. Poate nici nu se va ști încă foarte mulți ani de acum înainte. Mulți suspuși chiar au interesul bine întemeiat de a pluti o ceață groasă asupra adevărului. Dar acestă neștiință nu trebuie perpetuată.

Doi cineaști timișoreni au crezut că e de datoria lor să mai înlăture câte ceva din misterul ce încă învăluie unele episoade ale săptămânii de foc. Mircea Radu și Marius Augustin Leahu nu au putut asista nepăsători la mistificările ce circulă mai repede decât realitățile. Oameni ai imaginii fiind amandoi, au apelat la ce cunoșteau mai bine. La folosirea camerelor de filmat și la mijloacele documentarului de televiziune. Împreună cu Forumul Revoluției din Decembrie 1989, au pornit să adune mărturii de la persone direct implicate în zilele Revolutiei.

Poate în mod deliberat au căutat martori cât mai credibili, ce au ce povesti. Sunt oameni simpli, participanți direcți, nu vedete ce vor să se vadă și să se audă la televizor. Că mai sunt şi din aceștia, ce sunt abonați an de an la toate emisiunile și în fiecare an spun altceva, cu amănunte din ce în ce mai gogonate. Nu e cazul cu martorii acestui film. Se spun întâmplări, nu se fac gălăgioase presupuneri. Doar fapte trăite. Sunt eroi anonimi ce au vărsat sânge cu adevărat, nu doar declarativ.

Filmul curge simplu și coerent. Doar scurte imagini luate acum un sfert de secol, mai sparg liniștea narațiunii. Sunt bucăți de adevăr ce încearcă să mai întregească datele încă neștiute.

Se povestește despre celebrele trepte ale Catedralei. Se vorbește despre anchetele de la penitenciar. Oameni ce au participat la greva de la Elba și ce au văzut din fața taburile ce înconjurau fabrica spun ce s-a întâmplat, nu ce ar vrea unii și alții să audă.

Documentarul este unul necesar. Peste ani nu vor mai fi așa mulți din martorii direcți. E o munca de arheologie socială. Întrega narațiune este pusă în valoare de vorba lină și sfătoasă a scriitorului Titus Suciu, el însuși participant direct la Revoluție.