Șapte, ca-n povești!

Când lumea literaturii e chiar lumea ta și când vezi că, încet, încet, ea are mai multe apusuri decât răsărituri, că își tot rărește rândurile, își pierde fanii și suporterii, că timpul și interesul pe are oamenii îl acordă cărților se tot micșorează, că alte lumi sunt mână-n mână cu noile tehnologii și seduc, ca prin hipnoză, copii, bătrâni, șomeri, marinari, studenți, călători, chinezi, croitorese, artiști, investitori, cititori, te apucă fie deznădejdea, fie tristețea, fie lehamitea, fie încrâncenarea.

Stai, mă, cum vine asta: adică cea mai frumoasă dintre lumile posibile, lumea poveștilor și a autorilor de povești, să se stingă?! Păi chiar vrem să vină apocalipsa peste noi, iar noi să-i zâmbim tâmp și să ne facem selfiuri cu ea, că poate strângem like-uri? Vrem să ne smiorcăim cu lacrimi de celuloză și să ne pipăim după batistele de hârtie, ca să râdă alte civilizații de noi prin univers?

Nu, frate! Ne încrâncenăm, și atunci nu doar că citim de ni se ard circuitele, nu doar că postăm copertele cărților și le recomandăm la greu, nu doar că ne deschidem o librărie și lasăm volume după volume, nu doar că scriem — ăia care scriem — mai apăsat, mai strong, mai cu cârlig, dar facem festival!

Și festival de literatură, frate, nu așa! Între 23 și 27 octombrie, cu scriitori de primă mână, cu moderatori carismatici și deștepți, cu un program de cinci zile, ca să aducem împreună toate genurile, cu dialoguri și discuții vii, săftoase și cu haz, cu autografe de la scriitori pe cărțile lor, ba chiar și selfiuri cu ei, de-o să le țină minte Facebook-ul!

E a șaptea oară când ne încrâncenăm și când facem Festivalul Internațional de Literatură la Timișoara. Asta și fiindcă Timișoara va fi acuși, peste trei ani, Capitală Europeană a Culturii, dar și ca să arătăm că deznădejdea, tristețea și lehamitea nu sunt din filmul nostru, al ăstora care credem din toată inima că lumea literaturii e cea care va salva Lumea!