De când „Banatul azi” tipărit îmi toarnă un strop de rom în cafeaua dimineților de joi, trezindu-mi voluptatea de-a răsfoi presa la propriu, nu virtual, am început s-arunc din nou priviri lungi chioșcurilor de ziare. Să le caut — aș vrea eu! — precum Marghiloman ochii chelnerițelor din Capșa, la ora cafelei cu numele lui, și să mă bucur de ele. Iar vestea că, în Jimbolia, orașul poetului Petre Stoica, orașul cu un muzeu al presei datorat marelui scriitor, nu mai există niciun punct de distribuție a gazetelor mi-a scuturat iluziile de molii. De fluturi de noapte — timpul, prin definiție, al tiparului, al publicațiilor de-a doua zi, de mâine.
Și totuși, oriunde mă aflu, nu renunț la plăcerea descoperii câte unei gherete multicolore, chiar dacă aproape în totalitate ținută în viață de tabloide. Cu atât mai mult în mica urbe — comparabilă, în multe privințe, cu orașul din Banat fără acoperiș deasupra capului pentru presă — a copilăriei și adolescenței mele. Unde tocmai am poposit pentru câteva zile și unde, în prima dimineață, n-am avut altceva mai bun de făcut decât o plimbare. În gând, printre atâtea și-atâtea șifoniere de nostalgie — într-unul țin, pe un umeraș de fag, uniforma dintr-a douăsprezecea (care-mi vine și-acum!) —, cu amintirea chioșcului din anii ’70–’80, singura culoare a străzii din epocă.
Furat însă de-o superstițe de fost junior în apropierea Craiovei Maxima (la 25 de kilometri), m-am trezit în tribuna stadionului din Parcul târgului cu inima bătând în ritmul aspersorului firav de pe teren. Dar fără să-mi amintesc dacă am zărit sau nu un chioșc de presă de-a lungul străzii care înșiră, pe 5–6.000 de metri, Balșul. Așa că, lăsând minutele reveriei în iarba arsă de acasă, am ieșit pe scurtătură (prin gard), din înaltul „lojei”, în fața Sălii de Sport, pe aleea care duce la serele de flori ale primăriei. Unde mi-au sărit în față patru chioșcuri de ziare părăsite, aliniate perfect și tombal, ca-ntr-un cimitir vesel al rotativelor timpului. Iar cu imaginea distribuției moarte m-am reîntors în stradă, abia mai sperând. Stradă, de fapt, drumul european E 574, care adună pe-asfalt tot ce se poate mișca: (1) pe roți (mașini, TIR-uri, căruțe, moto și biciclete, autobetoniere, macarale ș.a.m.d.) și (2) pe picioare (oameni, câini, cai).
Și, în orașul cu circulația blocată, optimismul mi-a revenit la loc odată cu primul, al doilea și — iată! — al treilea chioșc de presă viu întâlnit în cale. De unde tocmai își cumpăra o „Românie liberă” cineva. Moment numai bun să mă satur de mers pe jos și să mut, într-un taxi, accentul de pe mijlocul subiectului rezolvat, de bine, de rău, presa, pe ultima literă a sa și să descopăr ce înseamnă a te presa circulația stătătoare. Ca să-mi dau seama că, în țara orbilor (fiindcă n-am văzut nicio autostradă finalizată), generalul dr. Oprea e chior (pentru că și-a văzut cât de cât lungul coloanei ministeriale). Iar modelul, rafinat în promenadele București–Sibiu și retur de cuplul prezidențial, prinde aripi inclusiv printre șoferii locului. Printre cei, desigur, „deștepți”, care pot citi liniștiți ziarul la volan, traversând cvasistatic orașul în 30–40 de minute — o explicație posibilă a existenței chioșcurilor de presă în urbe, pe lângă magazinele cu smartphone-uri de ultimă generație.
E limpede ca luminile semafoarelor din Timișoara! Pe șoselele noastre, degeaba ai mașină, dacă n-ai un deschizător de drumuri. Și cine n-are antemergător să-și ia ambulanță! Cel mai la-ndemână cap de coloană de pe străzile noastre supraaglomerate. E gratis și ușor de găsit, fiindcă accidentele se simt în largul lor pe șoselele românești, iar spitalele din orașele mici — câte au mai rămas — se ocupă mai mult cu trimiterea pacienților către municipale și județene, decât cu tratarea bolnavilor. Așadar, dacă vrei să traversezi un târg de pe european, e de-ajuns să spui nu mediocrității. Să nu mai stai cu… presa pe volan și să fii pe fază când trece o salvare pe lângă tine. Să tâșnești din șirul nesfârșit al mașinilor dormitând pe dreapta, plasându-te țanțoș în siajul unei urgențe medicale. De care să te ții cât poți! Dacă ești în Balș, până la Slatina sau Craiova ești asigurat. Dacă nu, gândește-te la universalitatea soluției! — poate ești în Filiași ori Strehaia și-ți prinde bine o salvare din situația în care te afli. Iar ca bonus primești respectul colegilor de trafic, precum al taximetristului care, în dialogul nostru din coloană, mi-a mărturisit, cu nedisimulată mândrie locală: „Îl știu p-ăsta! Nu e băiat prost!”. „Nici noi!” — aș fi adăugat, dacă n-aș fi sătul până peste cap de „România… liberă” a deștepților noștri de pretudindeni.