La 6 ianuarie 2024, a intrat în vigoare Legea cu nr. 427 din 29 decembrie 2023, prin care, printre altele, au fost aduse câteva modificări Legii învățământului superior cu nr. 199/2023. Concret, art. 259, alin. (2), (3), (5) lit. a) și (6), din cuprinsul acestei legi, a dobândit următorul conținut:
„(2) Este interzisă oferta de vânzare, vânzarea sau punerea la dispoziția persoanelor fizice, cu orice titlu, a unor lucrări cu scopul de a fi folosite ca lucrări științifice, referate, proiecte, lucrări de absolvire, de licență, de diplomă, de disertație sau de doctorat ori în vederea promovării unor evaluări.
(3) Este interzisă cumpărarea unor lucrări cu scopul de a fi folosite ca lucrări științifice, referate, proiecte, lucrări de absolvire, de licență, de diplomă, de disertație sau de doctorat ori în vederea promovării unor evaluări”.
Faptele de mai sus constituie contravenție, „se sancționează cu (…) amendă de la 100.000 la 200.000 de lei” [alin. 5, lit. a)], iar constatarea acestor contravenții „și aplicarea amenzilor contravenționale (…) se fac de către ofițerii sau agenții de poliție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care au competențe în domeniu, la solicitarea motivată a instituției de învățământ superior” [alin. 6].
Trebuie să recunosc faptul că imaginația normativă a legiuitorului român atinge niște cote greu de înțeles pentru mine. Îmi și imaginez un scenariu: în plină vară, cu prilejul audierii unei lucrări de diplomă, comisia de licență constată faptul că studentul Ionescu nu este în stare să reproducă nimic din conținutul disertației cu care s-a prezentat. Interogat sever de unul dintre membrii comisiei (imaginați-vă că aș putea fi eu „polițistul rău”), studentul recunoaște că și-a cumpărat lucrarea de diplomă de la o doamnă, al cărui număr de telefon l-a aflat de pe Facebook, loc în care abundă anunțuri de tipul „Vă ajutăm să concepeți o lucrare de diplomă! Prețuri negociabile!”. După ce a sunat-o, studentul neserios s-a și întâlnit cu această misterioasă doamnă (despre care junele își amintește că se numește… Mimi), ocazie cu care i-a transmis acesteia titlul viitoarei lucrări de diplomă și i-a plătit 500 de euro. După circa șase săptămâni, doamna cu pricina l-a sunat și l-a chemat să-și ridice lucrarea de diplomă „comandată”, pentru că fusese, între timp, finalizată.
După lămurirea circumstanțelor în care studentul Ionescu a ajuns în posesia unei lucrări de diplomă la a cărei realizare nu a avut nicio contribuție, se pune următoarea întrebare: Ce va face comisia de examinare? Președintele comisiei ar putea să-l sune pe directorul de departament, pe decan sau pe rector, pentru că, până la urmă, având în vedere conținutul actualului art. 259 alin. (6) din Legea cu nr. 199/2023, numai instituția de învățământ superior — deci, universitatea (nu însă și facultatea sau departamentul) — poate solicita motivat poliției să constate săvârșirea unei asemenea contravenții și să aplice o amendă celui sau celor vinovați. Să zicem că este depășit acest moment și că, la nivelul universității, se instalează un soi de concordie în privința ereticilor, astfel că, la chemarea instituției de învățământ superior, vine la fața locului un foarte dibaci agent principal de poliție. Cel mai probabil, „omul legii” îl va legitima pe studentul Ionescu, după care va întocmi un proces-verbal, reținând starea de fapt relatată chiar de contravenient și îi aplica acestuia cea mai mică amendă, respectiv pe cea de 100.000 de lei. Desigur că, în lipsa altor date sau informații, misterioasa doamnă Mimi nu poate fi sancționată. [În timp ce scriu aceste rânduri, râd de mă prăpădesc, așa încât, dacă o faceți și dumneavoastră, vă înțeleg].
Caracterul hilar al reglementării mai sus reproduse este evident pentru oricine are mintea cât de cât întreagă. Ce rost avea să incriminezi faptele mai sus descrise, în forma ilicitului contravențional, și să implici un agent de poliție în activitatea de constatare și de sancționare a unor asemenea fapte? Poate doar ca să mai aduci niște bani la bugetul statului. Rațional ar fi fost ca astfel de fapte să fie sancționate în manieră specifică, cu exmatricularea studentului vinovat (fără dreptul de a se mai înscrie vreodată într-o universitate sau cu suspendarea acestui drept pe o perioadă de câțiva ani) și anularea întregii sale situații școlare (respectiv a tuturor notelor obținute în toți anii de studiu). Doar o eventuală denunțare a „vânzătorului” lucrării de diplomă (sau a rețelei din care acesta face parte), de către studentul „prins cu mâța-n sac”, ar fi trebuit să poată duce la reducerea numărului de ani pentru care acestui student i se va interzice înscrierea la o universitate, după exmatricularea lui din instituția în care a fost depistat că a încercat să promoveze, prin fraudă, un examen de finalizare a studiilor. În sfârșit, pentru toți „vânzătorii” de lucrări de diplomă (de licență, de masterat sau de doctorat), legiuitorul ar fi trebuit de mult să imagineze un tratament sancționator penal, care să implice posibilitatea de a fi pedepsiți cu închisoarea (pentru câțiva ani), în caz de săvârșire a unor fapte de oferire sau de transmitere, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, a unor lucrări de diplomă. O astfel de reformă legislativă ar fi putut marca începutul unor schimbări veritabile în sistemul național de învățământ superior din România. Pentru că recenta intervenție legislativă — prin care s-a contravenționalizat vânzarea și, respectiv, cumpărarea unor lucrări de diplomă — nu este decât o (altă) bătaie de joc la adresa școlii românești. Un soi de implicare forțată a lui Ghiță Pristanda într-o afacere „academică”, pe care „polițaiul” nu o înțelege și în care sunt implicați tot felul de „cațavenci”, „tipătești”, „trahanachi” și „agamemnoni”.
