Rezervele de țiței sunt limitate, în condițiile în care descoperirile din ultimii 30 de ani pot fi catalogate ca modeste cu excepţia unor semnale recente provenind din apele de mică adâncime ale Mării Negre, comercialitatea fiind încă în faza de analiză, se spune în draftul supus dezbaterii publice al Strategiei energetice a României.
Marea majoritate a resurselor geologice și a rezervelor sigure identificate până în prezent este localizată onshore (96%) și doar 4% în zona platformei continentale a Mării Negre.
La producţia medie anuală din ultimii ani (4,2 milioane tone) și în condiţiile unui declin anual constant al rezervelor sigure de 5% și o rată de înlocuire de 5% pentru rezervele de ţiţei şi condensat, se poate aprecia că rezervele actuale de ţiţei ale României s-ar putea epuiza într-o perioadă de aproximativ 23 de ani.

Perspectivele privind evidențierea de noi rezerve sunt condiționate de investițiile în domeniul explorării geologice ale producătorilor autohtoni și companiilor internaționale care activează pe teritoriul României.
Pe termen scurt și mediu, rezervele sigure de țiței se pot majora prin implementarea unor noi tehnologii care să conducă la creșterea gradului de recuperare în zăcămintele existente, iar, pe termen mediu și lung, prin implementarea proiectelor pentru explorarea zonelor de adâncime (sub 3.000 m), a zonelor cu geologie complicată în domeniul onshore și a zonelor offshore din Marea Neagră, îndeosebi a zonei de apă adâncă (sub 1.000 m).

În România, valorificarea resurselor de ţiţei şi gaze naturale se realizează prin concesiune, în baza unor acorduri petroliere, de tip taxe – redevenţă, încheiate în urma unor oferte publice, între agenţii economici şi ANRM, acorduri care intră în vigoare după aprobarea acestora prin Hotărâri de Guvern.
Durata de valabilitate a unui acord petrolier este de maximum 30 de ani, cu posibilitatea de extindere cu încă 15 ani.
Prevederile acordului rămân neschimbate pe toată durata acestuia.
Drepturile și obligaţiile titularilor se păstreză pe toată durata acordului petrolier, dacă părţile nu convin modificarea unor prevederi prin acte adiţionale.

Consumul de țiței la nivel național a înregistrat o scădere continuă în perioada 2005-2012, cu o ușoară revenire în anul 2013.
Dezvoltarea economică, evoluţia structurii PIB și măsurile de eficiență energetică reprezintă principalii factori de influență ai consumului intern de ţiţei.
Producția de țiței a României s-a diminuat constant în ultimii ani, tendință înregistrată și la nivelul importurilor de țiței.

Deşi se confruntă cu un declin natural al producţiei de ţiţei, România continuă să rămână a patra ţară producătoare de ţiţei din Uniunea Europeană, respectiv a cincea ţară din Europa.
Raportată la producția europeană, producția națională de țiței reprezintă aproximativ 2% din producția Europei și circa 6% din cea a UE.

Întreaga producție internă de ţiţei este procesată la rafinăria Petrobrazi, iar producţia internă de produse petroliere este destinată atât acoperirii pieței interne, cât și a exportului. Producția de materii prime pentru industria petrochimică este conjuncturală, din cauza funcționării cu intermitență a instalațiilor petrochimice, situație generată de conjunctura de pe piața internațională.

În anul 2009, la nivelul pieței, s-au comercializat 5,9 milioane de tone de carburanți, iar pe piață au fost livrate circa 8,7 milioane de tone de produse petroliere în total.
În perioada 2004 – 2008, piața de produse petroliere a crescut cu 16,5%.
Anii de criză 2009-2010 au condus la scăderea cu circa 11% a pieței carburanților față de anul 2008.
Chiar dacă vânzările de carburanți au crescut cu aproximativ 35% în perioada 2004-2009, consumul de păcură al României a scăzut semnificativ, respectiv cu 58%, din cauza extinderii rețelei de gaze naturale.

Principalii factori care vor influenţa cererea de produse petroliere pe piaţa internă sunt creşterea preţului, ca urmare a alinierii la nivelul UE de accizare, creşterea numărului de automobile per locuitor, România situându-se sub media europeană ca număr de automobile per locuitor, inexistența infrastructurii de alimentare a mijloacelor de transport cu surse alternative de energie (ex. curent electric), precum și dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii rutiere.