Copiii se îndreptau hotărâți spre strada întunecată, de la capătul micii așezări populate cu vreo trei mii de suflete. Sub tălpile lor delicate, zăpada și gheața groasă trosneau precum surcelele aruncate în focul șemineului într-o noapte de iarnă, densă și sticloasă, cu lumini înșelătoare, parcă vedenii ale spiritelor demult apuse. Nici urmă însă de teamă ori de urât nu se vedea pe chipurile celor trei copilași abia trecuți de zece ani fiecare. Mersul lor părea, în noaptea de iarnă, un fel de simfonie tandră și învăluitoare, pe care doar curățenia sufletelor de copii o putea imprima cu atâta naturalețe. Din când în când, vocile lor șopteau câte o frântură de colind, care, în liniștea absolută a nopții, se auzea lin și suav, de parcă, într-adevăr, muzica aceea nu avea aproape nimic pământean în ea.
„Dom Dom să-nălțăm!”, apoi versurile din „Trei păstori” sau fragmente din „Dăliana, fată dalbă” străpungeau cu atâta ușurătate platoșa întunericului, încât cerul de deasupra își deschidea, firesc, porțile până atunci ferecate, primind cu bucurie miracolul muzicii revărsate de pe buzele puștilor hoinari. Frigul tot mai pătrunzător, albul amenințător al zăpezii deja înghețate și vedeniile nopții nu mai aveau însă niciun efect asupra „marșului” netulburat al copiilor spre destinația lor finală din acea seară. Când căsuța cea mai de pe urmă, de pe strada căutată și găsită cu atâta înfrigurare de cei trei, le-a apărut, în sfârșit, înaintea ochilor, contururile fețelor lor au prins a se lumina deodată. Cu un scurt tremurat de emoție, unul dintre ei a bătut, încet, în geamul înghețat și abia luminat, iar apoi au așteptat, calmi, un semn din interiorul locuinței.
La scurtă vreme după, chipul bătrânei s-a ițit dincolo de sticla ferestrei, moment în care vocile s-au pornit, la un semn, să îngâne, divin, colind după colind.
Răceala de gheață a nopții se topise miraculos, ca și când lacrimile femeii, fierbinți ca o lavă pogorâtă din ceruri, avuseseră puterea de nestăpânit cu care uneori viața învinge până și moartea.
Când ultimul tril al colindului avea să vestească, simplu, dar răsunător că „Astăzi s-a născut Hristos”, copiii au făcut stânga-mprejur, zâmbind înduioșați și fericiți către „spectatoarea” lor din puterea nopții. Apoi, la fel de deciși ca la începutul voiajului, au plecat, în cele din urmă, către casele lor.
Noaptea Sfântă de Ajun pleca și ea, în liniște, spre „casa” ei din văzduh, lăsând locul zilei dintâi a Crăciunului.