„Nu mă aștepta astă-seară, nu avem nicio șansă să ne vedem. Ți-am spus, nu mă aștepta, nu voi veni la tine”.
Replica, rostită tăios prin intermediul telefonului mobil, și adresată pesemne iubitului ei, în tonalități prea puțin senzuale, de adolescenta longilină și indiferentă, care tocmai ieșea dintr-o librărie din Piața Unirii, a „plutit”, timp de câteva secunde, în aerul răcoros al serii de toamnă.
Câțiva zeci de metri mai departe, în același perimetru central al orașului de câmpie, în intimitatea unei cafenele, un cuplu compus dintr-un băiat și o fată, care nu aveau mai mult de 20 de ani fiecare, butona frenetic smartphone-urile, fără să-și arunce, unul celuilalt, vreo privire, vreme de minute bune.
Alături, la o masă a aceleiași cafenele, doi bărbați, tineri și ei, stăteau adânciți în gândurile zilei pe cale să se încheie, și-și vorbeau monosilabic, odată la câteva minute, greu de înțeles ce anume.
Nu departe de locul central pomenit, într-un alt „spațiu de socializare”, anume într-un restaurant elegant, de astă-dată, cu chelneri ușor plictisiți de ora târzie la care erau nevoiți să-și servească clienții, un alt cuplu, format dintr-un bărbat și o femeie trecuți de 40 de ani, stătea la o masă retrasă. Bărbatul sorbea dintr-un coniac de calitate și privea absent pe geamul restaurantului spre apa care se scurgea lin, la doi pași de locul tihnit în care poposiseră cei doi.
Femeia, încă frumoasă și elegantă, părea că-i amintește, pe un ton reținut și totuși afabil, anumite nemulțumiri ce țineau, pesemne, de intimitatea cuplului.
La doi pași de bărbatul și femeia între două vârste, la o masă, de asemenea retrasă, un bărbat trecut de 50 de ani și un tânăr de vreo 18 ani vorbeau cu glasuri puternice, ridicate, nepăsându-le, câtuși de puțin, de ilaritatea pe care ar fi putut-o stârni celor de lângă ei.
Băiatul părea că-i reproșează, în tonuri grele, tatălui său faptul că acesta i-a părăsit, cu ani buni în urmă, pe el și pe mama sa, alegând o altă relație conjugală.
Mai departe, în aerul tot mai rarefiat al nopții, într-un cartier de la periferia orașului, doi puști, abia coborâți din tramvaiul care trăgea spre depou, cu ochii lipiți de tabletele aproape minuscule, abia au mai apucat să-și ureze ceva nedeslușit, pesemne un fel „noapte bună!”.
„La ce oră ne vedem dimineață?”, mai apucă să strige unul către celălalt, în vreme ce se îndreptau grăbiți către casele unde îi așteptau, cuprinși de neliniște, părinții.
,,Nu știu exact, o să-ți scriu când intru în casă … pe Facebook!” se mai auzi, stins, replica puștiului!
O stradă mai jos, în mahalaua sordidă a bătrânei urbe, umbra unei siluete nedefinite juca pe peretele blocului jerpelit de vreme, în fasciculul de lumină aproape chioară. Vocea slab articulată a insului între două vârste se auzea, totuși, îngăimând cuvinte greu de înțeles de sub straturile de carton, care îi deveniseră casa cea de toate zilele și nopțile. Omul străzii vorbea la un telefon cu fervoarea celui care, pierzându-și casa și familia, nu dorea cu niciun preț să renunțe la unicul ,,bun” care i-a mai rămas în proprietate : dialogul cu puținii amici, cuibăriți încă în siajul sufletului său rănit și obosit de viața trăită până atunci.
Apoi, orașul din câmpie se adânci în liniștea densă și acaparatoare a nopții neobișnuit, totuși, de răcoroase pentru sfârșitul de octombrie, alegând solitudinea, la fel ca sutele de mii de locuitori ai săi.