Vinerea trecută, la sediul timișorean al Uniunii Sârbilor din România, un prieten îmi face semn din fața unui mic stand de carte din țara vecină. Are în mâini un volum și degetul pe un rând din nota biografică a unui poet. Mă apropii și citesc în română: „Mama sa, Rumunija, era casnică”.
Zâmbim, și eu, și el, dar, amândoi, parcă altfel decât de obicei. Iar surâsul meu și al lui seamănă, sunt unul și același. Sunt împreună, cum nu fuseseră în fața atâtor și atâtor cauze: bancuri, calambururi — mă rog, bele-arte! Sunt două zâmbete solidare, calde, unul pentru altul, nu unul pentru el însuși bucurându-se cât mai egoist cu putință de o poantă bună. Ascund, atât cât trebuie, și arată, atât cât se cuvine, ceea ce simt, dincolo de primele o mie și una de senzații ordonate între sublim și ridicol în fața unei asemenea informații despre un poet: patriotism.
Da, pur și simplu patriotism, în ciuda faptului că nu știm — și nici nu vrem să săpăm mai adânc niciunul, din motive lesne de înțeles — ce i-o fi apucat pe bunicii scriitorului să-și boteze fiica tocmai așa: România. Și nu Argentina, de pildă, de la argint, alb, strălucitor — care chiar e nume de fată.
Dar de unde până unde un asemenea sentiment într-un surâs?! Într-un asemenea loc?! Fiindcă îi stă bine și-acolo — ar fi, cred, răspunsul cel mai potrivit. Dacă nu am aștepta altele. Aștepta și iar aștepta. Noi, eu și prietenul meu, venind încoace din „generația cu cheia la gât”. Fără mame casnice, așa cum, poate, ar merita toți poeții: o copilărie, lungă, prelungă, atât de fără de sfârșit, încât să pară fără de-nceput. Pentru că, printre altele, poezia se naște bătrână și moare, adesea, la tinerețe.
Însă, amândoi, avem sentimentul patriotic crescut în comunism, înfășat cât mai strâns cu putință, de pe la 5 ani, în ode și imnuri ude. Unele de la sudoarea și sângele strămoșilor, altele de la lacrimile de fericire ale omului nou pentru conducătorul iubit. Bandaje care, uscându-se, ne-au deformat sentimentul de dragoste de țară, altfel natural. Ajuns acum, din firesc, asemenea piciorului lotus al unei chinezoaice: un etalon de frumusețe cu totul și cu totul bizar, extrem, urmare a unei cruzimi pe măsură. Patriotismul ne-a fost fracturat ca să corespundă unui ideal neocolit, nici el, de asietatea dictaturii în care-am crescut. Cu urmările de rigoare, între care lipsa noastră de apetență pentru cuvinte mari: patrie, să zicem. Și cu imaginea feminină a României revoluționare, din tabloul pașoptistului Constantin Daniel Rosenthal, acceptată de autoritățile epocii.
Și totuși, precum mama poetului, România era și a rămas casnică. Din fericire, chiar dacă, după farsa enormă pe care i-a jucat-o istoria în urma celui de-al Doilea Război Mondial, n-a acceptat întoarcerea la regalitate, fapt care ar fi ferit-o — prin continuitatea asigurată de o dinastie (i se pregătise, fără îndoială, și una comunistă) — de necazurile văduviei. Căci, până la urmă, și aristocratele, inclusiv reginele, tot un fel de casnice sunt. Oricum, de statutul republican de văduvă se tot lovește, după 5 sau 10 ani (începând de la al treilea președinte postrevoluționar încolo) și astăzi. Și se va mai lovi.
Iar noi, Copiii Văduvei, masoni sau nu — mai degrabă nu, dar, totuna! —, după ce i-am cunoscut bărbatul-tovarăș de viață — și încă de două ori, ca în povestea dintre Elisabeth Taylor și Richard Burton —, bărbatul-intelectual, bărbatul-bărbat, bărbatul-pas cu pas, rămânem singuri cu ea, acasă, unde-și petrece timpul, ba chiar istoria, o casnică. Cu un surâs natural ca al nostru: patriotism.