Săptămâna care a început luni, 9 octombrie, a fost săptămâna crizei provocate în PSD. Un călător francez rătăcit prin România, mai ales pe undeva prin provincie, uitându-se seară de seară la multele, prea multele televiziuni de ştiri, eventual într-un hotel nou-nouţ cu aspect de mare WC public, construit de vreun interlop de tranziţie, ar fi putut foarte bine crede că România a fost lovită de ISIS, care s-a mutat deja în Europa, sau că a fost invadată de un val de migranţi ai lagărelor din Italia, Grecia şi Turcia. Adică marile provocări cu care se confruntă în ultimii doi-trei ani Europa Occidentală. Dar, evident, călătorul străin s-a înşelat amarnic. Decât dacă nu cumva ISIS-ul e reprezentat în România de Binomul neiertător şi atoatesupraveghetor, iar migranţii nu sunt prea numeroşii pesedişti şi votanţii lor, majoritari şi încurcă-lume, care nu vor să înţeleagă triumful globalizării şi al neoliberalismului. Spre disperarea irepresibilă a Sistemului, cu acoperiţii săi din ce în ce mai asmuţiţi, şi a armatelor oengiste şi corporatiste de ocupaţie bine hrănite.
După marea migraţie spre Vest — doar vreo 4–5 milioane de suflete —, ţara arată, de fapt, ca după cel de-al Treilea Război Mondial, pe care l-a şi pierdut cu anticipaţie. Avem prea mulţi politicieni, mai ales prea mulţi pesedişti, prea mulţi propagandişti, mai ales de TV, Internet şi reţele sociale, prea mulţi securişti (prea multe servicii secrete, unele declarate, altele, destule, acoperite — DNA, ANI, CNSAS —, dar şi prea mulţi poliţişti, în frunte cu procurorii multifuncţionali, mulţi acoperiţi), prea multe ONG-uri reprezentând prea mulţi prădători externi, prea mulţi ambasadori străini la Bucureşti, vocali, obraznici şi inadecvaţi, nediplomatici. Presa cotidiană de genul Scânteia, România liberă, ziare judeţene dinainte de 1989, sau Adevărul, România liberă, Evenimenul zilei, Ziua de după 1989 a dispărut cu totul — ziarele de azi sunt, de fapt, săptămânale care apar zilnic. Marea presă cotidiană a fost înlocuită de televiziunile de ştiri (de fapt, radiouri cu imagini în cea mai mare parte luate din studio), de Internet, de Facebook, Twitter şi Instagram. Dar atât televiziunile de ştiri, cât şi site-urile, blogurile şi reţelele sociale sunt populate în majoritate de amatori, de acoperiţi, de agenţi de influenţă, de sociopaţi atinşi în diferite grade. Toţi uşor de manipulat de către cei care pot plăti — servicii secrete, străini cu interese inavuabile, corupţi şi interlopi. Faptele culturale importante sunt din ce în ce mai rare şi se datorează cu precădere vârstei a treia. Economic, ţara nu mai evoluează aproape deloc, se citează adesea puţinii kilometri de autostradă realizaţi, poate doar în sensul societăţii de consum, cu o ofertă de produse foarte mare, mult prea mare, şi cu bani din ce în ce mai puţini în buzunarele consumatorilor copleşiti, mereu mai stresaţi. Doctorii, inginerii, educatorii la toate nivelurile, savanţii au scăzut numeric dramatic. La fel ca meseriaşii şi oamenii harnici şi responsabili în orice domeniu. În beneficiul hrăpăreţ al ţărilor occidentale, care nu au oferit mai nimic în contrapartidă. Doar sfaturi, unele indecente, MCV-uri, Schengen-uri, Monica Macovei şi altele asemenea. Integrarea noastr[ în Europa Occidentală, de la care s-a sperat atâta, e pe cale să se dovedească un dezastru.
Toată România, inclusiv pesediştii deja recrutaţi, descoperiţi (Mihai Tudose?) sau încă acoperiţi, se împiedică azi de mustaţa Tel Drum a lui Liviu Dragnea. Mai ales Securitatea cea nouă, care se arată incapabilă să-i vină de hac propriei sale creaţii, cu toate eforturile unităţii de „binomici” condusă încă la vedere de Laura Codruţa Kövesi. Se vede treaba că pe cât sunt de numeroşi securiştii noi, pe atât sunt de amatori şi de ineficienţi… Sunt, în schimb, plătiţi regeşte. Cei mai mulţi sunt copiii, nepoţii, ginerii şi nurorile, finii şi finele seniorilor Securităţii. Mentalitatea tribală ancestrală funcţionează ceas în nenumăratele servicii. Ţara geme de câţi militari în civil trebuie să ducă azi în spinare. Iar colaborarea acestora cu ambasadele şi serviciile străine partenere este minunată. Dar ne şi costă pe măsură. Mulţi diplomaţi străini pleacă din România bogaţi după ce ne-au ţinut severe predici despre corupţie şi stat de drept.
România e azi o colonie — destui analişti sunt de acord cu această afirmaţie. Şi asta e o consecinţă directă a integrării în NATO şi în UE. Totuşi, s-au mai integrat şi alţii, fără să devină colonie (Ungaria, Polonia, Republica cehă…). Explicaţia e, deci, foarte probabil, în altă parte. Pare evident că Securitatea a avut nevoie de integrare pentru a se pune la adăpost după 45 de ani de abuz şi încălcare a legii. Adevăratul „adversar” al Securităţii, în afară de Partidul Comunist, pe care a reuşit să-l facă praf, nu era nici Rusia şi nici Ungaria, aşa cum pretinde adesea, ci chiar poporul român, cel chinuit, furat, batjocorit, escrocat. Pe cât e de adevărat că anumite secţiuni ale Securităţii chiar s-au ocupat de siguranţa naţională şi de interesul naţional, la fel de adevărat e că s-a deschis, în numele acestor secţiuni, o umbrelă mult prea acoperitoare pentru toate excesele şi malversaţiunile uriaşului aparat de supraveghere şi represiune. De ce se tem atât de mult conaţionalii noştri şi respectă ipocrit vastul aparat invizibil? Aceşti indivizi, „securiştii”, nu ar trebui oare să servească ţara, iar nu să se servească pe ei înşişi ? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca ei să intre înapoi în cazărmi? Este deci România ocupată de americani, de germani, de europeni în general, sau este ocupată mai întâi de o bandă, o falangă foarte dubioasă de români?
Criza politică de la Bucureşti de săptămâna trecută e şi banală, şi sistemică. N-a fost decât o repetare a crizei care a dus la căderea guvernului Grindeanu prin automoţiune de cenzură, şi acest tip de criză se poate produce iarăşi oricând. Asta dincolo de dictatura reală şi măruntă a lui Liviu Dragnea în PSD, cu ai săi miniştri, secretari de stat, înalţi funcţionari din Teleorman şi împrejurimi. Partidele politice sunt totalmente la cheremul Sistemului, iar politicienii ştiu foarte bine că ajung în Parlament pe mâna unor „consilieri” oculţi şi greu de identificat şi pe bani din surse adesea penale. Şi chiar de aceea Parlamentul nu prea face multe parale, în niciun caz nu e prima instituţie a democraţiei, aşa cum ar fi cazul după carte. Deciziile politice majore se iau în altă parte. Ca în orice regim de ocupaţie, de dictatură sub acoperire.