Trăim într-o țară cu oameni urâți. Îi vezi peste tot și le simți urâțenia agresivă, răcnitoare, primitivă, opacă aproape peste tot: pe stradă, în tramvaie, la volan, la televizor, în magazine, în bloc, în parcuri. Românul Urât e altfel decât Maghiarul Urât, Germanul Urât, Bulgarul Urât, Francezul Urât sau cine mai știe ce urât al unei nații din lumea asta frumoasă. Românul Urât e complet altfel decât toți ceilalți dintr-un motiv la fel de ciudat cum îi este și urâțenia: Românul Urât nu este imaginea răsturnată a Românului Frumos!
Nuuuu, nici vorbă să fie așa! O asemenea punere în oglindă se întâmplă cu Americanul Urât, cu Englezul Urât, cu Belgianul Urât, cu Maghiarul Urât, cu Germanul Urât, cu Bulgarul Urât, cu Francezul Urât. Toți cei de mai sus, și încă mulți alții, au un reper invers din perspectiva căruia îi înțelegi, îi explicit urâțenia: Omul Frumos. La noi, Românul Urât îl are corespondent invers, răsturnat pe Românului Normal. Ați înțeles, problema noastră, a românilor, nu e că nu avem oameni frumoși, estetic vorbind, ci că, din aluatul ăsta mereu surprinzător și fertil, nu prea mai găsim oameni maturi care să emane firesc și normalitate.
Poate că tot ceea ce am scris până aici vă jignește mândria de român. (Nu scriu „sentimentul patriotic” fiindcă nu îmi plac cuvintele mari și goale!) Nu vreau asta din cel puțin două motive: mai întâi, fiindcă, evident, și eu sunt român; iar în al doilea rând fiindcă „urâțenia” la care mă refer, sper că ați înțeles deja, nu se referă la aspectul fizic, ci la cu totul altceva. La ceva mult mai profund și misterios. Poate că la o lumină a ființei, la candoare, la lipsa oricărui gând ascuns, la figura de „fraieri” pe care ai noștri îi ghicesc și „îi fac” atunci când turiștii din lumea bună se rătăcesc pe aici. Știți că acum mă refer la „oile” de turiști străini care cred tot ce le spunem, care sunt în stare să ne încredințeze acte, bani, viață fiindcă ei sunt incapabili, pur și simplu, să își imagineze că un om cu suflet i-ar putea înșela. Ei bine, taman această inocență de prostovani îi face frumoși pe acești inși care, de altfel, pot fi lipsiți de orice farmec al formelor. Și să îi exileze definitiv în urâtul autohton despre care vorbeam pe absolut toți „inteligenții” noștri descurcăreți.
În fine, dacă mă întrebați de unde vine această mutilare a chipului sufletesc, îmi iau, mai întâi, un răgaz pentru a vă mărturisi încă o spaimă: de-a lungul anilor, am văzut zeci de adolescenți care veneau din locurile natale cu tot ceea ce presupunea frumusețea unui tânăr la 18–19 ani. Tineri pe al căror chip, la numai câțiva ani de trăit în oraș, se așternea un asfalt opac, rânced și hâd. Asfaltul șmecheriei de joasă extracție, nerăbdarea de a se chivernisi, disprețul față de cei care nu le semănau, lipsa de scrupule și, mai ales, chircirea inimii. La care ar mai trebui să adaug ingredientul cel mai perfid: sărăcia umilitoare. Da, sărăcia umilitoare, fiindcă, deocamdată, românii își înțeleg sărăcia nu ca o formă temporară de privațiune orgolioasă, ci ca un atentat la propria lor „bogăție” de șmecherie și lipsă de Dumnezeu.