De ceva vreme, în spațiul public a început să fie vehiculată o idee: aceea a trecerii României, urmare a unei revizuiri constituționale, de la o republică semi-prezidențială la una parlamentară. Imediat ce am auzit această idee, am schițat un zâmbet și m-am gândit că, cel mai probabil, clasa noastră politică, acompaniată de presă, va servi concetățenilor mei un nou subiect — acesta al republicii parlamentare — pentru ca acestora să le fie distrasă atenția de la probleme mult mai importante, precum corupția, războiul din imediata vecinătate a României, explozia prețurilor și, implicit, sărăcirea multora dintre ei. Numai că mai multe voci ale „politichiei” dâmbovițene și ale unor jurnaliști români „de toată încrederea” (ghilimelele au, desigur, semnificația lor) aruncă și rearuncă pe piață această idee a republicii parlamentare, ceea ce mă face să cred că tema nu e neapărat întâmplător expusă interesului opiniei publice. Dar pentru ca românii să poată înțelege ceea ce li se pregătește, ar fi util pentru ei să priceapă ce este specific unei republici prezidențiale (sau semi-prezindențiale) și ce anume implică o republică parlamentară.
Actuala noastră Constituție — adoptată în decembrie 1991 și revizuită în octombrie 2003 — a consacrat o republică semi-prezidențială, în care unui Președinte ales prin vot direct și universal îi este sortit să se confrunte cu un Parlament bicameral care, la rândul său, este ales tot prin vot direct și universal. Prin urmare, în egală măsură, atât Președintele Republicii, cât și Parlamentul României sunt autorități publice care se bucură de o legitimitate constituțională comparabilă și între care operează un partaj de competențe în materii precum învestirea și numirea în funcție a Guvernului, legiferarea sau gestiunea situațiilor excepționale, precum starea de urgență, cea de asediu sau cea de război. Spre exemplificare, este suficient să observăm că Președintele României reprezintă statul român în relațiile juridice internaționale, este comandantul suprem al forțelor armate și conduce Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în timp ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a acestei țări. Deși poate părea paradoxal, regimul semi-prezidențial implică, deopotrivă, o înzestrare a Președintelui cu un ansamblu consistent de puteri, dar și o limitare a exercițiului acestor puteri de către un Parlament înzestrat cu suficiente prerogative de control, de confirmare sau de infirmare, după caz. În esență, un regim semi-prezidențial este o specie de regim prezidențial atenuat prin parlamentarizare.
Într-o republică parlamentară, lucrurile stau cu totul diferit. Este suficient să privim la Germania, la Italia sau la Ungaria. În mai toate aceste țări, președinții sunt aleși de parlamente, iar rolul politic al acestor președinți este unul mai degrabă decorativ, de reprezentare formală a statelor din care provin la evenimente cu caracter ceremonios. În mai toate aceste țări, primul-ministru concentrează (aproape) întreaga putere executivă, pe care o exercită în baza și în limitele unui mandat încredințat lui cu ocazia acordării votului de învestitură, primit din partea parlamentului.
Riscul major al unui regim (semi)prezidențial este acela de a degenera în prezidențialism, respectiv într-o republică autoritară sau totalitară, în care se poate vorbi despre orice, nu însă și despre stat de drept, democrație funcțional-autentică ori drepturi sau libertăți efectiv garantate. Teoretic, orice regim (semi)prezidențial poate aluneca spre o republică paternalistă, în interiorul căreia președintele își poate aroga statutul de prim jucător politic în jurul căruia gravitează doar acei politicieni de a căror necondiționată și, uneori, concupiscentă fidelitate este foarte sigur. Vi se pare cunoscut? Oare acest model bolnăvicios de republică nu vă aduce aminte de cei zece ani în care Președintele României s-a numit Traian Băsescu?
Deși pare greu de crezut, nu numai o republică (semi)prezidențială poate aluneca spre un regim autoritar, ci și o republică parlamentară. Este suficient să privim spre Ungaria lui Viktor Orban. Un prim-ministru cu lipici la public, abil și suficient de viclean poate împinge lucrurile spre constituirea în parlament a unei majorități politice atât de mari, încât practic opoziția este pur și simplu neantizată. O astfel de republică parlamentară degenerează într-un regim politic în care parlamentul nu este altceva decât un satelit al guvernului, un simplu ratificator al proiectelor legislative pe care Executivul i le servește și pentru care proiecte tot guvernul instituie reguli metodologice de organizare a aplicării legii. Într-un astfel de regim — la fel de disprețuitor la adresa democrației autentice ca și cel prezidențial — camarila politică (dacă se ajunge la constituirea uneia) se va construi în jurul unui prim-ministru, așa cum, într-un regim prezidențial, o astfel de camarilă se poate organiza în jurul președintelui unei astfel de republici.
Până la urmă, nici republica prezidențială și nici republica parlamentară nu garantează, prin simpla lor existență, conservarea unui guvernământ autentic democratic. Evitarea derapajelor și, implicit, a compromiterii libertăților noastre ține de calitatea oamenilor noștri politici, de capacitatea lor de a interioriza democrația veritabilă și de convingerea lor profund fixată în mintea lor că un regim disimulat democratic este detestabil și periculos nu numai pentru semenii lor, pe care ei au șansa de a-i guverna, ci și pentru ei, dacă se va întâmpla ca viața să-i îndepărteze de posibilitatea de a mai lua decizii politice pentru alții. Câtă vreme politicienii noștri sunt lipsiți de educație și precar instruiți, umili și fără viziune, înrobiți unor interese oculte (poate chiar dușmănoase României), este și rămâne fără relevanță dacă ei se manifestă în decorul unei republici prezidențiale sau a uneia parlamentare. Fără nicio apăsare, ticăloșia lor va fi pusă în slujba unui președinte sau a unui prim-ministru câtă vreme această atitudine la va umple buzunarele și le va asigura o viață de huzur.
