– Mircea, ai publicat, recent, o nouă carte, „Am trăit în comunism. Ioneș și alte povestiri”. Volumul scris de tine este un omagiu adus celor care s-au jertfit în munții Banatului, dar și rudelor de sânge ale acestora, care au suferit, la rândul lor, în anii ’50 și multă vreme după.
– Această carte s-a născut din ideea de a strânge între două coperte tot ceea ce eu am scris de-a lungul vremii. La mijloc, este vorba de vreo 25 de ani de muncă intensă, dedicată descrierii sistemului comunist. De fapt, e o carte despre sistemul dictatorial care a fost instaurat în România începând cu 1946 și care a durat până în 1989.
Până să ajung la această carte, am scris disparat despre politica vremii. Fie despre epoca lui Ceaușescu, pe finalul acesteia, fie despre anii când am intrat la liceu, la București, în debutul epocii Dej, fie despre perioada primului an în care am început să predau în învățământ, la Ohaba. Adunând toate aceste bucăți, am vrut să le pun una după alta într-un volum care să dea o imagine a ceea ce s-a numit comunismul românesc.
În opinia mea, am avut două perioade distincte în această privință. O perioadă crâncenă –epoca lui Dej – începând din 47, 48, până în 1963, după care a urmat a doua perioadă, când toată România a fost transformată într-un fel de închisoare și lumea era oarecum liniștită, cu creierele spălate – epoca lui Ceaușescu, numită și Epoca de Aur. Realitatea este că, în fapt, comunismul s-a prăbușit, la noi, atât cu sprijin din afară, cât și din cauza alterărilor constante ale regimului. A urmat apoi post-revoluția.
– Mircea Pora, critica literară din Banat, dar mai ales din restul țării, te-a consacrat ca unul dintre redutabilii prozatori români de azi. Care sunt așteptările tale de la această carte și în ce măsură crezi că oamenii tineri care o vor citi, vor înțelege mai bine epoca în care au trăit bunicii și părinții lor?
– Este foate greu să îți lămurești, să-ți explici, de fapt, propriile impulsuri. Este ca și când ai întreba pe cineva ce este talentul. Până la urmă, nu știi. Este poate o percepție mai acută a unor realități. Eu am luat istoria ca suport. Nu o istorie factologică, ci o istorie căreia i-am dat puțină viață. Am vrut ca această carte să recreeze nu cronologic epoca, ci atmosfera ei. Cum s-a simțit omul în anii aceia, cum s-a îmbrăcat, cum și-a trăit zilele. De ce i-a fost teamă? Care au fost aspirațiile, dacă le mai avea. Cum ne-a modelat acest sistem opresiv, care ne făcuse temători și destul de mediocri, fără mari idealuri. Îmi pare rău să o spun, dar acest fapt, acest tip de reprezentare umană, se confirmă și în zilele noastre. Deocamdată, românii nu sunt o nație de performanță. Poate că o să facă performanță. Se pot face acumulări, așa cum s-au petrecut lucrurile în perioada interbelică. Atunci când au apărut mari poeți, precum Arghezi sau Blaga, dar și, nu puține, alte valori în domeniul medicinei sau al artelor. M-aș bucura să se întâmple așa ceva și astăzi, însă, din păcate, înaintăm cu viteză redusă în direcția cu pricina. Asta se datorează epocii pe care eu am cuprins-o în carte. Perioadei comuniste. Acum culegem roadele acelei epoci nefericite.
– Ai debutat, ca scriitor, la o vârstă oarecum înaintată. Practic, tu ești asimilat optzeciștilor timișoreni. Cum explici faptul că în Banat, în general, nu a existat, în ultimii cincizeci de ani, de pildă, o apetență extraordinară pentru poveste, pentru proză? Nu avem prea mulți ,,povestași”, vorba lui Losa, în afara marelui Sorin Titel, desigur, și a altor câtorva prozatori buni, importanți, printre care te numeri și tu!
– Mi-e greu să-ți răspund la această întrebare. Lucrurile se întâmplă, pentru că se întâmplă, vorba cuiva. Bănățenii în general sunt povestitori, sunt ironici, au foarte mult haz, dar până la un nivel literar nu foarte ridicat. Fenomenul în sine este greu de explicat. În fine!
–Acum câțiva ani ai publicat, la editura Paralela 45, două volume de opere complete. Ce ar fi de spus despre receptarea, nu doar a literaturii tale, care în ultimii ani este vizibilă, solidă, fără îndoială, ci, în general, despre faptul că scriitorul român are această dramă a receptării, în mare parte din cauza editurilor, care nu reușeșsc să difuzeze cărțile în toată țara și nici nu au bugete de publicitate, măcar pentru lansarea cărţilor de valoare.
– Aici răspunsul este unul dureros. Poate că sunt de vină și editurile, care au posibilități reduse financiar, unele dintre ele nefiind în stare, așa cum aminteai, să se ocupe de difuzarea cărților pe care le publică. Pe de altă parte, adevărata explicație privind receptarea cărților are legătură cu ceea ce se petrece în școlile noastre. În aceste școli, vorbind cu elevii, mi-am dat seama că printre ultimele lucruri pe care au ținut să le amintească în dialogul cu mine era faptul că ar nutri vreo pasiune pentru lectură. În sistemul nostru educațional nu există vreo preocupare reală privind cunoașterea scriitorilor, lipsește mijlocul prin care se formează limba și stilul de exprimare. Toate aceste atuuri ale unui învățământ de calitate au fost înlocuite de aparatura modernă, de tablete, de telefoanele mobile. Este mult mai simplu, dacă nu ești o mare inteligență, să apelezi la calculator, la tabletă, și să lași cartea deoparte. Aici cad victime și scriitorii, care oricât ar fi de buni, au toate șansele să treacă neobservați și să rămână total necunoscuți tinerilor. Este un lucru foarte rău și care se vede în nivelul nostru de gândire, în etică, în moralitatea noastră. Pentru că, în esență, cărţile au un fond moral.
– Timișoara a fost aleasă, recent, Capitală Culturală a Europei, eveniment care se va produce în anul 2021. Ce înseamnă acest lucru pentru viața culturală din zonă? Pentru literatură, pentru artele din regiune. Va fi această mare reușită a Timișoarei o șansă de a remodela partea culturală a Banatului, în general? Ce crezi?
– Este, fără îndoială, un eveniment important pentru Banat. Nu văd, însă, prea rapid, să se producă o schimbare majoră în relansarea valorilor din regiune. Apropo de literatură, câștigarea titlului de capitală culturală europeană nu va reprezenta neapărat o șansă să apară un număr mai mare de scriitori de valoare în vestul României. Poate că perioada în care vom deține titlul de Capitală Culturală a Europei va trezi puțin dintr-o somnolență bolnăvicioasă stratul de mijloc al intelectualilor. Pe oamenii care nu scriu neapărat, care nu fac emisiuni de televiziune sau producții culturale, dar care pot să dea un impuls solid unor trăiri autentice în cultură. Dacă apare această tresărire în viața culturală locală, respectiv apropierea de carte, o schimbare a manierelor, o altă siguranță a omului pe stradă, atunci sunt șanse să ne îndreptăm spre ceea ce se numește o afirmare culturală transnațională. Să fim cunoscuți peste hotare. Asta este cea mai mare legitimație pe care poți să o ai ca om de cultură.
– Mircea, tu ești și un publicist și un analist redutabil. Cum comentezi ceea ce se întâmplă în momentul de față la nivel internațional? Cum ar fi faptul că președintele Americii, Donald Trump, a declanșat deja numeroase turbulențe politice majore în relațiile internaționale. De pildă, ce-ar fi de comentat pe tema relației apropiate dintre Trump și Putin, care ar putea să ne afecteze, poate, și pe noi, pe români.
– Detașându-mă de toate zâzaniile care se petrec în interior, sigur că mă gândesc la ce se întâmplă în jurul nostru. Istoria este oricum făcută de piesele grele. Ceilalți, cei mici, suntem pasați dintr-o regiune în alta. Oricând se poate întâmpla ca Donald Trump, indiferent că are sau nu o legătură strânsă cu Putin, să retragă puțin linia de sprijin americană din Europa, mai spre vest. Să o ducă, spre exemplu, în zona Budapestei și să lase de izbeliște, adică spre influență rusească, Bulgaria, România, Serbia, toată peninsula balcanică. Atunci ne putem trezi că din nou apar sferele de influență și că, încă o dată, ne vom găsi în sfera de influență rusească. Spre marea mea dezamăgitre, spun că se vor găsi susținători ai aceste formule. Ei stau și așteaptă. Să nu credem că în România nu există rusofilie și personaje care oricând s-ar înhăma la o reorientare a noastră înspre Răsărit. Mă tem că orice este posibil, în zilele noastre.
– În România s-a schimbat recent guvernarea. A revenit la putere Partidul Social Democrat. Pentru prima dată în istorie, Banatul are un prim-ministru în fruntea guvernului. Cum vezi evoluția lucrurilor la nivel regional, dar și național, firește?
– Sunt atâtea semne de întrebare în jurul nostru, încât să mă hazardez cu un răspuns tranșant la întrebarea ta ar fi o greșeală. Pur și simplu, noi trebuie să ne facem în interior treburile cât mai bine. Să terminăm odată cu aceste subminări ale unuia sau altuia. Să lăsăm instituțiile statutului să-și facă treaba, dacă se poate să le vindecăm de cele rele, de oamenii vicioși și viciați din fruntea lor. Să facem pe planul apărării statului, atât cât se poate face și să căutăm să fim cât mai corecți acolo unde ne este locul, fără să ne băgăm în stânga și în dreapta, pe alte domenii. Timpul care curge ne va scoate în față fie drumuri line, fie buturugi și hârtoape. Nu pot să spun ceva precis. Perspectivele sunt „și așa, și așa”. Într-un an jumate se vor lămuri foarte multe. România este o țară mică, o bărcuță, care este pusă pe valuri mari. Nu ai de unde să știi dacă se răstoarnă sau nu.
– Spune-mi, te rog, în finalul dialogului nostru, ce cărți ai în lucru pentru cei care te citesc de mai bine de 30 de ani?
– Sincer să fiu, am luat acum un time-out. Stau liniștit și, dacă se va ivi ceva, atunci poate voi scrie o nouă carte. Experiență am, ani destui am trăit, multe lucruri le-am văzut. Unele le-am mai și înțeles. Să vedem. Atunci când scriu, fie că e vorba de un simplu articol, fie de o povestire, am o emoție la început. În principiu, trebuie să stabilesc, cel puțin cu o zi înainte, mai ales la articolele pe care le scriu, subiectul pe care vreau să-l dezvolt și finalul textului. Acest principiu l-am învățat de la Marin Preda. El spunea că „dacă vrei să faci o treabă bună, trebuie să fii clar cu finalul”. Restul, dacă la mijloc e vorba și de talent, curge de la sine!
