Români “prinşi” la muncă în Uniunea Europeană. Reținuți și umiliți

Era greu, dacă nu imposibil de crezut, în urmă cu peste 20 de  ani, că românii ar putea avea o asemenea odisee, aşa cum e cea care se derulează în ţările mai prospere din Uniunea Europeană. Nimeni n-ar fi visat, în condiţiile în care obţinerea unui paşaport era o chestiune de natură extraterestră, că românii ar putea într-o bună zi să împânzească Europa, aşa cum o fac de nişte ani buni.

Acum, însă, acest aspect este o evidenţă pe care n-o poate nega nimeni. Milioane de români muncesc în Spaţiul Schengen, unii fură, tâlhăresc sau înşealã, dar majoritatea lucrează din greu, prestând activităţi de care populaţia din ţările respective se fereşte ca de foc. Odiseea, Iliada sau cum vreţi s-o numiţi, a românilor de „afară“, are, însă, nişte conotaţii de multe ori senzaţionale, dar, din păcate, foarte adesea, dramatice.

Termeni precum autocar, vamă, viză, paşaport, interdicţie, şpagă, patron, capo, au intrat deja în limbajul uzual al multora dintre noi, care am devenit specialişti în supravieţuirea de acest gen. Conaţionalii noştri, plecaţi să-şi caute norocul prin alte ţări, au devenit absolut docţi în munca „dincolo“, în modalităţile de a rezista cât mai mult în condiţii uneori dure de existenţă.

Răspunsul occidentalilor la această forţare a unor limite a fost, însă, nuanţat. Reacţiile iniţiale ale autorităţilor din Spaţiul Schengen vizează limitarea muncii la negru şi, în acest fel, împiedicarea accesului celor care lucrează fără acte. Acest mod de a munci a devenit atât de prohibitiv în majoritatea acestor state, încât sunt implicate forţe serioase, chiar de poliţie, în stăvilirea lui. Să nu vi se pară surprinzător.

Românii prinşi că muncesc la negru sunt, de cele mai multe ori, luaţi pur şi simplu pe sus de poliţişti, li se pun cătuşe şi sunt duşi într-un arest, cu nimic deosebit de cele destinate infractorilor de drept comun sau criminalilor.

„Eu am pățit așa ceva în Germania, povestește pentru Banatul Azi, Edy Rușinaru, un reșițean de 32 de ani. Știi cum e, când ești disperat pentru un ban. Ajungi acolo, nu-ți pui atâtea întrebări. Te gândești că patronul știe el ce știe. Nu-ţi pui problema cum e legislația la ei. Lucram pe șantier, la o firmă de construcții, în Munchen și într-o seară, se întunecase dar noi mai lucram la lumina lămpilor, au apărut doi indivizi. L-au căutat pe șeful de echipă. Imediat, dintr-o dubă au coborât polițiști în civil și m-au luat pe mine și pe un coleg de-al meu, turc. Au fost duri. Nu ne-au pus cătușe dar ne-au luat pe sus și ne-au băgat în dubă. Din fericire, nu am petrecut toată noapte la secția aceea de poliție, am fost eliberați după vreo două ore, după ce a venit acolo patronul firmei, un rus. Dar ne-au amendat și pe noi urât și a trebuit atunci să revin în țară.”

Munca la negru e o infracţiune, de acord, dar un asemenea tratament aplicat unui om care-şi rupe oasele să câştige şi el ceva, să aducă bani acasă, e, totuşi, umilitor. State civilizate, precum, iată, Germania, nu se dau în lături de a-i închide pe o perioadă determinată pe cei prinşi la muncă fără acte, după ce trimit dube cu poliţişti să-i „salte“. Abia apoi le pun interdicţie, după ce trec prin furcile caudine ale umilinţei.

Şi aici ne întoarcem la eternele promisiuni sterile ale politicienilor cum că vor ca românii să vină acasă. Atât de mult se străduiesc să-i aducă acasă, încât nimeni nu prea vine înapoi, ci, parcă, de la an la an tot mai mulţi asaltează porţile străinătăţii.