Știu că nu vă place ce am scris în titlu, dar eu sunt convins că România este una dintre ultimele națiuni care nu știe nici măcar ce este! Da, nu sunt specialist în psihologie socială, nu cred că există diagnostice colective despre maladiile sociale, dar e limpede că Românul habar nu are pe lume trăiește. Și, când spun asta, vă rog să mă credeți că diagnosticul meu e de bine. Fiindcă, dacă nu ar fi așa, logica m-ar obliga să spun că Românul este mincinos, dedublat, viclean, prefăcut, chiar schizofren.
Iar argumentele mele nu țin de logică, ci de evidență. Așa că am să vă amintesc nenumăratele sondaje de opinie în care, de-a lungul anilor, poporul român a fost întrebat despre gradul de satisfacție față de clasa politică, despre performanța guvernării, despre performanța clasei politice în general. Ei bine, după ce eșantionul reprezentativ se exprima accentuat negativ, la întrebarea despre încrederea în cei care ne conduceau destinele urma un răspuns buimăcitor: gradul încredere în guvernanți era unul dublu, în sens pozitiv, față de gradul de insatisfacție față de direcția în care ne îndreptam. Da, procentele de încredere în cei din fruntea țării erau total în sens invers față de încredere, performanță economică ș.a.m.d.
Drept pentru care observ că orice observator neutru gândește, îndrituit, fie că sondajele erau falsificate, mânărite, fie că respondenții sunt retardați. Și are dreptate să creadă asta fiindcă, eu, cel puțin, nu am înțeles cum, de pildă, după ce Victor Ponta a plecat de la guvernare, continua să fie prezent în preferințele românilor. Sociologii vorbesc despre „siajul puterii”, adică despre faptul că persoanele care au îndeplinit roluri de lideri păstrează încă multă vreme aura puterii. Da, asta poate fi valabil o vreme, dar tot ceea ce se vede în sondajele de opinie arată că românii fie nu înțeleg, fie nu vor să înțeleagă.
Iar ipostaza cea mai tulburătoare a acestei confuzii este răspunsul românilor cu privire la religie. Da, aici, confuzia este una totală. Astfel, dintr-un sondaj publicat de DIGI TV, aflăm că 96,5% dintre români cred în Dumnezeu, 84,4% cred în sfinți, 59,6% cred în existența raiului, 57,5% în cea a iadului, iar 54,4% în viața de apoi. Ca să vă „traduc” ceea ce spun cifrele de mai sus, 84,4 la sută dintre români cred într-o ființă supremă iar între aproximativ 60 și 54 la sută au o părere vagă despre ceea ce înseamnă creștinismul. Sigur, întrebările sondajului sunt idioate fiindcă, în creștinsim, cultul sfinților nu e ceva aparte, dar asta e o altă problemă.
În general, românii cred că sunt ortodocși fiindcă au fost botezați. E aproape imposibil să afli de la un om obișnuit ce separă ortodoxia de catolicism, dar asta nu cred că că are prea mare importanță. Mai importantă mi s-ar părea o întrebare cu privire la esența creștinismului. Care, se știe, e iubire de aproape și metanoia. Adică o prefacere profundă, totală a ființei. Un drum al Damascului.
O iertare în care sunt bineveniți și vameșii, și sperjurii, și prostituatele, și homosexualii, și toții cei care se căiesc.
Eu nu doar cred în această iubire de Aproape. Eu mă sprijin de ea.
Ehei domnule profesor,ia stai matale nițeluș să vezi cum te aghesmuiesc „românii verzi”dacă ajung să îți citească articolul.
Cum îndrăznești să îi scoți din habotnicia lor și să le spulberi visul linsului de moaște, genunchi târâiți prin colbul Prislopului și răspândirea bolilor după pupatul crucilor.
Atunci să te ții.