Ca peste tot în țară, și la noi în Timișoara autoritățile au ținut să marcheze un moment de seamă al istoriei românilor petrecut cu 161 de ani în urmă.
În fața inspectoratului județean de Poliție se află monumentul domnitorului care a reușit și în fapt să adune sub o singură administrație cele două Principate Române de la Gurile Dunării, Țara Românească și Moldova.

Prin jocul politicii, sprijinul popular al maselor, dar și cu ajutorul unora dintre puterile garante din Europa, colonelul Alexandru Ioan Cuza avea să fie propus, iar mai apoi ales în ambele țări ca domn unic. Prima dată la 5 ianuarie, în Iași, iar mai apoi, la 24 ianuarie 1859, la București. Avea să fie primul semn al unirii de facto ce a urmat.

O gardă de onoare formată din militari ai tuturor structurilor din garnizoana Timișoara a prezentat onorul prefectului județului, Liliana Oneț. A fost intonat Imnul de Stat și Hora Unirii (imnul acelei ierni din anul 1859). Un sobor de preoți a săvârșit o slujbă religioasă menită să readucă în memorie veșnică personalitatea domnitorului Cuza. Prefectul a citit mesajul primul-ministrului Ludovic Orban ce a elogiat evenimentul unificator. Viceprimarul Dan Diaconu a rostit câteva vorbe de înălțătoare pioșenie despre semnificația Unirii. Iar președintele Consiliului Județean, Călin Dobra, a scos în evidență necesitatea de a rămâne la fel de uniți ca în anul 1859.
Toate autoritățile au pregătit și coroane de flori ce au fost depuse în acordurile fanfarei militare.

La final, cei prezenți, indiferent de culoare politică, s-au prins în horă, alături de militari și de tinerii din ansamblul Banatul.

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la 24 ianuarie 1859 și reprezintă unirea  Moldovei cu Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.