Este 22 decembrie, ziua în care România declară că a înlăturat regimul comunist și a pășit, cu preț de sânge vărsat, pe calea democrației. Comemorările și omagiile au locul lor inconfundabil, dar, dacă nu sunt însoțite de o analiză cât de cât lucidă a perioadei care a trecut de atunci încoace, riscă să decadă în lirism golit de substanță. Da, o obligatoriu să rememorăm, dar se cuvine să și înțelegem și să putem rosti fără echivoc unde vrem să ajungem. Au trecut exact 33 de ani, cifră mistică, cifră a înțelepciunii și responsabilității, a grijii pentru ceilalți și a puterii de a înfăptui. De la înălțimea acestor 33 de ani se impune să privim înapoi cu echilibru și spirit analitic spre a pricepe deslușit unde suntem și ce ne stă în putere să facem pe termen scurt.

Anatomia unui fenomen social

Nu voi rememora firul evenimentelor și, pe cât posibil, nu voi da nume. Pentru că, în acest eseu, nu e atât de important vreun nume, cât încadrarea sociologică a actorilor, menită să ne spună, dincolo de subiectiv, ce s-a petrecut cu noi. Și, în acest context, notăm următoarele: am avut un pretext aparent marginal — intenția oficialităților de a transfera un pastor reformat. Pentru o societate cvasiseculară, fie și din Timișoara, un pastor reformat este un personaj important între alte personaje importante. Nu e omul-cheie. Să-l numim, simplu, un pretext. Cei ce au vorbit apoi din balconul Operei au devenit mai cunoscuți maselor, abia prin acea prestație, chiar dacă, în domeniile lor restrânse, erau personalități de context (nu unele naționale sau internaționale). Onest judecând lucrurile, forța maselor a reprezentat factorul determinant, această forță a personajului anonim, dar multiplu. În acest sens, e obligatoriu să spunem că la Timisoara a avut o mișcare socio-politică de jos în sus, de la popor, cu mesaj către clasa politică. Și în această cheie se cuvine să citim mesajele: libertate, jos Ceaușescu, morții de la Timisoara. Simple, clare, țintite. Formulele mai sofisticate au apărut pe măsură ce această forță populară a fost coagulată sau mobilizată de personalitățile sus menționate. Practic, în funcție de complexitatea sloganurilor, putem clasifica în mod riguros mișcarea socială, știind clar cine anume a jucat rolul principal: masa, un grup de oameni, intelectualii, clasa politică, societatea. Iar odată nominalizat actorul principal, toate celelalte componente se dezvăluie fără obiecții: nivel de organizare, capacitate de mobilizare, capacitate de retenție a puterii, respectiv riscul ca puterea să fie acaparată ulterior de un cerc restrâns, tipul de istorie care se va scrie, legitimitatea și, mai ales, reziliența societății în urmărirea scopurilor inițiale. Răspunsul simplu este următorul: la Timișoara a fost o masă de oameni pentru care regimul devenise complet lipsit de credibilitate, de mecanisme pentru a îndrepta lucrurile și care, astfel, trebuia înlăturat. Nu cu violență, dar cu hotărâre și consecvență. Indiferent de riscuri. Ulterior, mesajul acesta a fost rafinat și sintetizat de către vorbitorii din balcon, de către CADA (Comitetul de Actiune pentru Democratizarea Armatei), ajungând până la subtilitățile (clar enunțate ale) Proclamației de la Timișoara. La București s-a văzut deja organizare, comunicare, strategie. Nu mai era masa în rolul principal, ci o rețea de personaje ,cu roluri mai mult sau mai putin oficiale, care au coordonat și, în cele din urmă, acaparat evenimentele. Nu putem da un singur nume ambelor evenimente, căci, în fapt, au fost două: o miscare populară (bottom-up) și, respectiv, una bine ticluită de un grup care a folosit forța maselor spre a prelua puterea. Se poate citi acest lucru și din discursurile declamate în balconul CC al PCR și în toate cele care au urmat, incluzând Piața Universității, chiar dacă aceasta era în alt registru și cu altă agendă. În București totul a fost „de sus în jos”/top-down, planificat și canalizat de câte un grup de politicieni/politruci, respectiv de intelectuali.

Ce concluzie tragem până aici? Că evenimentele de la finele lui 1989 și începutul anului 1990 s-au derulat în trei registre paralele: al maselor, al politrucilor și al elitei culturale. Au comunicat acești actori sociali unii cu alții? Au ajuns la o platformă comună — cel puțin două grupe între ele? Părea că da, în Piața Universității, inelectualii cu poporul, numai că sociologia nu e atat de simplă! Oricât de mulți participanți vor fi fost în Piața Universității, greu de demonstrat că ei ar fi fost reprezentativi pentru întreaga societate românească! Dincolo de estimările presei, faptul că azi, după trei decenii, noi nu avem un discurs social care să fi preluat mesajele Pieței Universității e grăitor! Comportamentul, reacțiile spontane, votul majorității, toate acestea nu decurg din ceea ce s-a spus și s-a cântat acolo. Și nici din predicțiile tov. Iliescu și Petre Roman. Suntem o societate divizată și pentru că s-a pornit, vorba românului, pe trei cărări și așa s-a continuat! Pentru cei mulți, libertatea și condițiile imediate de trai păreau, atunci, a fi suficiente. Pentru politruci, desigur, dobândirea puterii, schimbând „pe ici, pe colo” discursul fără a modifica structura centralizată a puterii și tipologia folosirii autorității publice. Pentru micul (dar, atunci, gălăgiosul) grup de intelectuali, revendicările erau mai numeroase, mai nuanțate, cu bătaie pe termen lung. Necazul a fost (și este) că la noi nu au existat nici universitățile volante din Polonia, nici samizdatul, nici revista „Beszélö”, care să fi explicat, în timp, unui număr cât mai mare de oameni care ar trebui să fie etapele și țintele tranziției. Pentru mulți, cuvintele de mai sus au azi calitate de neologism (universitate volantă, samizdat, Beszélö). Mi se va răspunde că sistemul represiv ar fi făcut imposibilă o asemenea mișcare. Să ne amintim, fiecare, profesorii pe care i-am avut în liceu și, unde e cazul, în facultate. Cu mici excepții, aceștia erau docili, obedienți sau chiar ignoranți, dincolo de copertele manualului național, astfel că școala publică nu oferea nicio portiță deschisă spre cunoașterea realității socio-politice. Ungaria se poate lăuda cu existența unor grupuri de dialog politic, chiar dacă nu au avut capacitatea de compromis între ele. Iar o Chartă 77 în România ar fi fost o cerință înfricoșătoare, nu vorbim despre realizarea ei. Avem o intelectualitate acomodată cu regimul, în schimbul locului de muncă și al orgoliului de a fi intelectual (la finalul anilor ’80); de a fi publicat sau promovat. Cei ce nu acceptau compromisul plecau din țară. Ori au rămas la fel de necunoscuți, azi ca și atunci. Înlăturați, uitați, camuflați în depresia și în neputința lor structurală de a striga. Anul 1989 a găsit România cu un popor oricum neomogen cultural și, pe cale de consecință, cu revendicări mult diferite între ele, cu un „detașament” (cum se spunea) de intelectuali majoritar adaptați și integrați și cu un (comparativ vorbind) batalion de politruci. Fiecare și-a făcut „revoluția” lui, iar puterea a rămas… cum am stabilit, la politruci, încă susținuți, voit sau inconștient de un mare număr de intelectuali, cu toții urmați, din ignoranță sau din neputință, de o masă de electori. Aceștia au ieșit, onest, în stradă, nu s-au ascuns, nu au încuiat ușa. Dar energia și radicalismul lor natural nu avea cine să le preia spre a le transforma în libertate și, de acolo, într-o tranziție sănătoasă. Poate că nicio țară din „Estul Europei” nu s-a bucurat de o asemenea tranziție, dovadă illiberalismul și extremismele de azi. Și totuși, ceva a fost diferit, împingând România în baia de sânge!

Tratatul de la Varșovia

Sub aparența unei scurte pagini de istorie vom încerca o ușoară comparație, menită mai mult să pună întrebări decât să ofere, de-a gata, vreo imagine exhaustivă. Dincolo de atitudinile sau speranțele individuale, țările „din Est” se aflau la un capăt de drum, regimul fiind delegitimat, sleit de repetarea acelorași lozinci și cu economia la pământ. Cultura civică era departe de a putea funcționa mobilizator — în schimb, nostalgiile și încrâncenarea unora de a rămâne la putere ținea evenimentele în loc. Contrar simplificărilor care atuncă totul în responsabilitatea lui Mikhail Gorbaciov, erau de parcurs multiple reforme în același timp, fără ca vreun real eșalon doi să fie pregătit pentru aceasta. S-a văzut și se vede în Federația Rusă de azi, precum și în landurile estice ale Germaniei. Între aceste extreme putem identifica un evantai de variante. Prezentându-le foarte succint, încercăm să luăm urmele unor explicații rezonabile. Și ne vom uita mai întăi spre sud (neobișnuit, dar util), unde Todor Jivkov (Bulgaria) a înțeles, a încercat să amâne deznodământul și a demisionat în 10 noiembrie 1989. Tentativa sa de numire a unui succesor (loial), în persoana lui Alexander Lilov, a eșuat. Puterea e preluată (pașnic) de Petăr Mladenov, disident de stânga, forțat rapid să demisioneze și înlocuit de Jeliu Jelev, liderul opoziției. În traducere: nici persoana lui Jivkov, nici partidul, nici stânga nu mai erau credibile. Transfer de putere la vârful politicii, fără ca masele să poată interveni. Ce și-ar fi dorit acestea și ce agendă avea Jelev? Dacă ar fi găsit vreun compromis în cei 33 de ani, Bulgaria ar fi fost mai puternică și cu adevărat reformată. Numărul mare de crize politice, neașezarea într-un curs firesc și consistent sunt doar consecințele cele mai vizibile: politicienii au agenda lor, societatea alta, iar intelectualii nu sunt destul de influenți.

Ungaria a moștenit diviziunea socială între urban și rural din vremurile imperiului, putând fi reformulată în clasa celor ce acceptă mitul gazului mai ieftin și tehnocrații-politicieni care au de lucru în preajma puterii. Slab dialog între cele două segmente. În anii ’80, intelectualii erau împărțiți între susținătorii puterii (puțini) și grupurile de opoziție, fiecare grup creionându-și un program și o doctrină. Schimbarea s-a negociat la Masa Rotundă fiind, înainte de toate, un transfer de putere decât o schimbare de regim. Doar că regimul gulyascomunismului era deja cu un pas spre reformă, pe care cei mai deschiși dintre politicieni, temporar ajutați de specialiști juristi sau economiști, au dus-o până unde și-au permis. Nici intelectualitatea nu a continuat să preseze clasa politică, nici populația nu a avut suflu destul. De aici, șansele populismului și realitatea evoluției lente, în locul reformei.

Cunoscuta revoluție de catifea din Cehia (Cehoslovacia) a avut protagoniști clari, intelectualii de mărime națională care, în timp, au pregătit populația, au suferit în detenția comunistă și au reușit să și preia puterea imediat după căderea lui Gustav Husak. Cu opozitie activă în interiorul partidului comunist (condusă de Ladislav Adamec) și externă, prin Forumul Civic al lui Vaclav Havel, asistăm la un transfer (aproape) pașnic de putere. Oricum, reformiștii și intelectualii erau de aceeași parte, cu un discurs comun care antrena o parte semnificativa a populației. Efecte: tranziția fără convulsii, separarea non-violentă de Slovacia și o evoluție ulterioară marcată de prezența fără echivoc a unei societăți civile tot mai stăpâne pe poziția și discursul său, desigur consistent impregnat de temele intelectualilor.

Polonia rămâne în istoria regională drept singura țară în care cu adevărat putem vorbi despre solidaritatea muncitorilor cu intelectualii, creând nu atât partide, cât o societate unită în opoziția ei, în discurs, în revendicări. Sindicatul muncitoresc KOR a beneficiat din plin de consilierea cărturarilor (și a Bisericii Catolice), transformându-se în Solidarnosc la nivel național. În fața lor stătea doar partidul, tot mai golit de conținut. Faptul că, timp de peste un deceniu, universitățile volante au pregătit această solidaritate, precum și un plan de reformă se vede, azi, în stabilitatea economică a țării, în reacția unitară în fața războiului din Ucraina, dar și în forța opoziției politice. Masa Rotundă a fost doar încununarea unei tranziții la nivel mental, desfășurate calm, dar consistent.

Morala istoriei

Cu cât cele trei voci — societatea, intelectualii și puterea — au comunicat mai bine în momentul 1989 (1988), cu atât tranziția a parcurs mai repede și mai mulți pași, mergând dincolo de libertate și salam. Acestea două țin de prima zi după „căderea tiranului”. Ideea e de a ajunge și în cea de-a treia, și mai departe, spre drepturile omului, spre echilibru, decență, spre reașezarea societății în identitatea ei regăsită. Tranziția are șanse acolo unde majoritatea crede în ea. Dacă politrucii sunt susținuți, fie și tacit, de către intelectuali (și media), atunci societatea va fi capturată și „condusă pe drumul cel drept”. Și se va face reformă fără a se modifica prea mult, nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că prea mulți și-ar pierde ceea ce îi definește: puterea. Revoluția s-a făcut pentru salam, dar și pentru valori. Salamul se poate cumpăra, valorile te obligă să te schimbi, să te adaptezi. Pentru mulți e dificil, pentru unii, imposibil. Dacă aceștia rămân sau reajung la putere, barca naufragiază spre deliciul irepresibil al istoriei!