În dimineața lui 22 am ajuns lângă Tipografia Banatul. Lumea mă știa după nume fiindcă scrisesem, vreo 4–5 ani, la rubrica de sport, iar sportul era unul din puținele lucruri frecventabile. Așa că, atunci când mulțimea a vrut să forțeze poarta Tipografiei pentru a ajunge acolo unde se tipăreau ziarele, cineva m-a văzut și m-a îndemnat să intru și eu. Era trecut cu puțin de ora 10 și am intrat alături de Gheorghe Secheșan, Dinu Barbu, Ovidiu Guleș și Ioan Iancu. După ora 11, Claudiu Iordache a telefonat de la Operă și a întrebat cine se află la secția ziare, fiindcă voia ca Manifestul Frontului Democratic Român să fie tipărit. De fapt, Manifestul Frontului era la a doua tentativă de tipărire. În 20 decembrie, tipografia fusese ocupată de bărbați înarmați până în dinți, toți în jurul vârstei de 35–40 de ani, conduși de Truțulescu, faimos peste ani în scandalul Țigareta. Atunci muncitorii tipografi au fost salvați de faptul că paginile de zaț tipografic — cu literele de plumb aranjate în pagini — nu se puteau citi decât de la dreapta spre stânga și răsturnat. Am început să trimitem materiale la cules, și Păsăroiu, unul dintre cei mai buni paginatori, a început să facă ziarul. Telexul curgea cu scuzele celor de la Agerpres, de la București.
Pe la ora 16 a ajuns în tipografie Ion Stan, secretarul de redacție de la „Drapelul roșu”, cu manuscrise de la Teodor Bulza, redactorul-șef de atunci. Noi nu aveam nume pentru noul ziar, dar Stan a anunțat că publicația se va numi „Luptătorul bănățean”. Un nume de tristă amintire, din zorii comunismului românesc. Am plecat spre redacție în încercarea de a-l convinge pe Radu Bălan, prim-secretarul care, chipurile, pactizase cu Revoluția, să schimbe numele publicației. Aflasem că Bălan se afla în redacția „Drapelului roșu”. Am plecat într-un suflet și, la ieșirea din tipografie, militarii mi-au spus că au muniție de manevră și că se zvonește că va începe măcelul. La „Drapelul roșu”, prima surpriză neplăcută: sub scară, maiorul Indrei, care răspundea, din partea Securității, de cei din artă și presă, răsfoia liniștit colecția revistei… „Orizont”.
Cu tupeu, am forțat intrarea în biroul redactorului-șef, unde Bălan acorda un interviu unor jurnaliști maghiari. Clădirea sediului județean PCR (actualul sediu al CJ Timiș și al Prefecturii) era controlată de geniști care verificau dacă nu este minată. (Apropo, minată de cine?) Cu Radu Bălan se aflau Doamna Ildico Achimescu, care făcea oficiile de translator, și Domnul Nae Laslău. L-am rugat pe Bălan să trimită muniție de război soldaților care păzeau obiectivele strategice. Bălan pus mâna pe telefon, l-a sunat pe colonelul Predonescu și i-a ordonat asta. M-a ascultat amabil în legătură cu „Luptătorul bănățean”, dar nu a promis nimic. Când am plecat din tipografie, am mutat materialul cu Bălan de pe pagina 1 pe pagina 3. Bulza l-a pus pe prima pagină, așa că numărul 1 din „Luptătorul bănățean” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 1, alta cu el pe pagina 3.
De fapt, Bălan nu avea ce să caute în ziarul ăla! De fapt, Bălan nu avea ce căuta nici în balconul Operei unde, de fapt, a fost „uns” șeful județului de o mulțime care l-a aclamat fiindcă cineva a stigat că „Bălan e bănățean”. Acolo, a fost adus de Teodor Bulza, care nici el nu mai avea ce căuta în fruntea ziarului. O revoluție nu începe cu o preluare a puterii de către fostul prim-secretar ceaușist și pe „texte” ale unui trubadur ceaușist.