Furnalul din Reșița are o istorie zbuciumată, de 245 de ani, și a trecut în custodia mai multor proprietari. Unii dintre ei l-au adus pe culmi, alții, în special cei care s-au perindat după 1990, l-au lăsat de izbeliște.
Un muzeu în spațiu privat nu este un lucru absurd. Asta, într-o țară civilizată. La Reșița însă, un oraș industrial cu o tradiție de invidiat în industria metalurgică de pe actualul teritoriu al României, nu este o normalitate. Unul dintre simbolurile orașului, Furnalul nr.2, nu poate fi etalat în adevărata sa valoare pentru că actualii proprietari ai Combinatului Siderurgic, rușii de la TMK, nu permit accesul. Furnalul nr. 2 a fost construit în 1963 și a fost declarat monument istoric după anul 2000, din cauza riscului de a fi demolat și trimis la topit de actualul proprietar, TMK, după ce a procedat în același mod și cu Furnalul nr. 1.
Cel două furnale reșițene care încă funcționau în 1990, au luat locul bătrânelor furnale construite pe același loc în 1771, de proprietarul originar, Erariul (1771-1854), perioadă în care uzinele au aparținut fiscului austriac care își exercita conducerea și controlul prin intermediul Direcției miniere bănățene cu sediul la Oravița. Primul furnal reșițean modern, adică Furnalul nr. 1, a fost demolat rapid de cei de la TMK, după ce au cumpărat combinatul. Aceeași soartă ar fi avut-o și Furnalul nr. 2 dacă autoritățile locale nu s-ar fi mobilizat de urgență, sub îndrumarea inimosului inginer Dan Perian, autorul mai multor cărţi despre istoria industrială a Reşiţei.
Furnalul nr. 2 a fost declarat monument istoric industrial și introdus pe lista monumentelor de Clasă A. În traducere, nu poate fi demolat sub nicio formă. Dar nici vizitat, pentru că actualul proprietar nu permite acest lucru, adică ”un muzeu ținut captiv”, așa cum remarcau cu tristețe prietenii presari din Reșița. El poate fi admirat doar de după gard, la o plimbare la pas prin municipiul de pe Bârzava sau din goana mașinii. Probabil că cei de la TMK așteaptă degradarea naturală a furnalului monument, până la momentul în care acesta se va dărâma de la sine.
Puțină istorie
În anul 1771 sunt puse în funcțiune, la Reșița, două furnale înalte de capacitate industrială, cu o înâlțime de 36 de picioare vieneze. De-a lungul timpului acestea au suferit nenumărate retehologizări și reconstrucții impuse de inovațiile din domeniu, modificări făcute de diverșii proprietari.
Primii proprietari au fost, așa cum rezultă din documentația depusă de autoritățile reșițene pentru declararea Furnalului nr. 2 drept monument istoric, Erariul, între 1771 și 1854.
Următorii proprietari, St.E.G. (1855-1920) – consorțiul internațional St.E.G. „K.u.K Oberprivillegierte Staatseisenbahn Gesellschaft”, societate privilegiată imperială și regală a căilor ferate de stat, cu capital francez și austriac ce aveau în proprietate în afara uzinelor din Reșița și alte domenii și proprietăți miniere, metalurgice și feroviare în Banat și Boemia.
A urmat UDR, între 1920 și 1948. În baza Decretului Regal Român nr. 2455/8 iunie 1920, patrimoniul St.E.G. de pe teritoriul României este constituit în societatea „Uzinele de Fier si Domeniile Resita”. În cadrul acesteia s-a constituit „Direcția atelierelor” care deținea: mine (de fier, cărbune, cupru), podgorii, drumuri, cariere de calcar, furnale, cocserie, oțelării, laminoare, turnătorii, forjă, fabrica de poduri și construcții metalice, fabrica de roți montate.
În 1948, după naționalizare, UDR devine U.D.R.I.N. Urmează Etapa SOVROM, între 1949 și 1954, când devine societate mixtă de tip SOVROM – SOVROMETA.
Între 1954 și 1962 este denumită etapa „Combinatul Metalurgic Reșița”, în care SOVROM METAL și SOVROM UTILAJ PETROLIFER au fost reunite într-o singură entitate administrativă cu denumirea Combinatul Metalurgic Reșița din cadrul Ministerului Industriei Grele (ulterior Ministerul Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini).
Urmează Etapa Combinatul Siderurgic, între 1962 și 1969, iar mai apoi, între 1969 și 1990 – CENTRALA INDUSTRIALĂ SIDERURGICĂ REȘIȚA (CISR).
Și proprietarii s-au derulat și după 1990, în perioada denumită postprivatizare. Astfel, în 16 aprilie 1991 consemnăm transformarea în S.C. CSR S.A, societate pe acțiuni.
Între 2000 și 2003 suntem martori la privatizarea C.S. Resita:. 94,4891 % din acțiuni sunt cumpărate de Noble Ventures Inc. U.S.A. În luna august 2003, înregistrăm o administrație de către APAPS (Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului).
În fine, din 16.01.2004 (88% din acțini) și până în 2005 (99,88% din acțiuni) sunt cumpărate de Group SINARA Handel GmbH, parte a grupului rusesc TMK; din august 2006, compania funcționează sub denumirea de S.C. TMK Reșița.
În loc de concluzie, să spunem că arhivele păstrează inscripțiile de inaugurare din 1771: „La ordinul augustei Theresia, sub îngrijirea lui Müler și Redange, s-a ridicat acest furnal”, pe plăci montante la nivelul celor două furnale inițiale, Franciscus și Josephus; se păstrează, de asemenea, în arhive, placa aniversară la 100 de ani de funcționare.
De remarcat că se mai păstrează, încă în picioare, Furnalul nr.2, care face parte din cele 10 monumente istorice demne de vizitat din România, cu o stare generală de conservare ”bună”, cu mențiuni privind: degradarea părților metalice – coroziuni superficiale; dispariția unora dintre componentele ansamblului, prin actiuni antropice (furturi, distrugeri) – monument neglijat de deținător, conform raportului întocmit de responsabilii de la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului Caraș-Severin, în documentația înaintată Ministerului Culturii, în anul 2007, pentru declararea Furnalului Nr. 2 ca Monument Istoric.
O necesară pledoarie în favoarea monumentelor industriale
Astăzi, în era smartphone, wireless si LCD, avem aceste minunății pentru că timp de peste 200 de ani înaintașii noștri născoceau incredibile mecanisme, la lumina lămpii sau a opaițului Mai mult, tot ei, sfidând orice pericol și cu o perseverență drăcească, au înghesuit din ce în ce mai mult cărbune în gura lacomă a unui cazan de locomotivă ori de transatlantic, pentru că din câteva cabluri și o enormă cantitate de ingeniozitate au reușit să își ia zborul și pentru că printr-o muncă titanică cu mașinării primitive sau chiar cu mâinile goale au pavat drumul nostru către stele.
În țările civilizate, monumentele industriale sunt prețuite și apreciate la adevărata lor valoare. Dacă nu vă vine niciunul în minte acum, vă amintim la repezeală Complexul Gazometrului din Viena, Calea Ferată Semmering, tot din Austria sau Minele de cărbuni din Zollverein – Germania. Astăzi, multe dintre ele au devenit centre culturale, obiective turistice foarte vizitate si care aduc și bani și recunoaștere zonei respective.
Ați fi surprinși să vedeți câte monumente industriale avem și noi, pentru că, de voie, de nevoie, până în 1989 România a fost una din țările care s-au putut numi industrializate. Într-un top 10 al monumentelor care merită să fie vizitate, Banatul are o rol important pentru că deține nu mai puțin de 4 obiective de acest fel. Unul dintre ele este Furnalul din Reșița, despre care v-am povestit mai sus.
Linia ferată Oravița –Anina este un alt monument industrial de top din Banat. Cu un traseu întortocheat şi spectaculos, ocolind munţii Aninei pe la vest, această cale ferată are însemnătate specială în istoria căilor ferate de pe la noi. Finalizată în 1863, după mulţi ani de trudă, era prima cale ferată montană de pe actualul teritoriu al României şi al patrulea tronson de cale ferată finalizat. Tot de la Oraviţa, pleca spre Baziaş şi prima cale ferată de pe teritoriul actual al României.
Viaducte, curbe strânse, tuneluri, versanţi prăpăstioşi ce stau să cadă pe tren, toate aceasta fac din calea ferată Anina – Oraviţa, cel mai frumos traseu feroviar al României. Linia este operată de CFR cu o locomotivă diesel si două vagoane de călători clasa a II-a. Din când în când, pe această rută se mai introduce un tren format dintr-o locomotivă cu aburi și două vagoane vechi.
Uzina Hidroelectrică ”Grebla” din Reșița, reprezintă un alt monument industrial al orașului de pe malurile Bârzavei, din top 10 național. O raită până în cartierul Stavila este foarte potrivită pentru a vedea uzina electrică. Mă rog, este vorba despre complexul uzinei electrice, deoarece pe lângă aceasta, mai avem castelul de apă și conductele de forță. Construită în 1903-1904, pentru a furniza energie electrică uzinei metalurgice din Reșița, uzina folosea apa Bârzavei si avea în componență cinci turbine Pelton (făcute de Ganz) cu puteri variabile – 3 x 2500 CP, 2 x 170 CP și 1 x 35 CP.
Uzina încă funcționează. A fost retehnologizată în anii 1970. La construcția uzinei, pentru că pe vremea aceea, frumosul avea alt sens, s-a pus mare accent atât pe stilul arhitectonic cât și pe funcționalitate, astfel că astăzi putem admira una dintre cele mai frumoase clădiri ale unei hidocentrale românești.
În fine, un alt monument industrial spectaculos din Banat este Furnalul de la Govăjdia – Hunedoara, pe locul 5 în top 10. Este cel mai vechi furnal din România și primul furnal din Europa cu flux continuu. Astăzi pare o jucărie stricată, dar la 1810 era una dintre cele mai performante stații metalurgice din Europa. Furnalul de la Govăjdia este celebru datorită fontei care a ajuns la Reșița pentru a turna unele componente ale turnului Eiffel.
Dacă ajungeți la Govăjdia, puteți vizita si ruinele forjelor și ale topitoriilor, dar și sectiuni dintr-o fabuloasă cale ferată îngustă Hunedoara-Govăjdia-Retișoara. Este un punct de oprire obligatoriu pentru o tură în înima siderurgiei românești Hunedoara – Călan – Oțelul Roșu (zis și Bistra).
