Ambasadorul chinez la Paris, Lu Shaye, a declarat recent, la un post de televiziune francez, faptul că fostele republici sovietice nu au o independență recunoscută internațional, nefiind, ca urmare, state suverane. Cum statele europene au fost intrigate de o asemenea aserțiune, au fost cerute clarificări guvernului chinez.

Cei mai vocali în această revoltă au fost reprezentanții Țărilor Baltice, presedintele Franței și, desigur, politicienii de la Kiev. Emmanuel Macron, aflat la un summit în Belgia, a reacționat de îndată la TFI Info subliniind că „nu e cazul ca un diplomat să folosească un asemenea limbaj”. Ministerul Afacerilor Externe si Integrării Europene de la Chișinău a emis un comunicat în care precizează: „Remarcile ambasadorului chinez în Franța sunt total inacceptabile. Așteptăm clarificări cu privire la poziția oficială a autorităților chineze”. La rândul său, ministrul de Externe lituanian, Gabrielius Landsbergis, a scris pe contul său de Twitter: „Dacă cineva mai are nedumeriri de ce statele baltice nu au încredere în China ca negociator de pace în Ucraina, să-l asculte pe ambasadorul chinez precizând că peninsula Crimea este teritoriu rusesc, iar granițele țărilor noastre nu au bază legală”.

Desigur, Beijing-ul a remis un comunicat în care se delimitează de declarațiile lui Lu Shaye și reafirmă faptul că suveranitatea și independența celor 14 țări în cauză a fost și este recunoscută internațional, inclusiv de către China, dar toată lumea știe că asemenea declarații sunt circumstanțiale, ele doar amânând discuția pe o temă oricum sensibilă. În replică, Joseph Borell, înaltul reprezentant al UE pentru Afaceri Externe a întâmpinat reacția autorităților chineze drept „vești bune”, manifestându-și speranța că „de acum, această problemă a fost soluționată”.

Cum probabil foarte mulți români (chiar europeni) au dificultăți în a numi cele 14+1 state desprinse din fosta Uniune Sovietică, foarte posibil ca sus-amintitul schimb de replici să nu le spună mare lucru. E posibil, așadar, ca mesajul subliminal transmis de Lu Shaye să le scape, mult mai importante fiind detaliile de fiecare zi ale cartierului, blocului în care locuiesc sau ale telenovelelor devorate cu multă bucurie. Dacă acelorași români (în cazul strict pe care intenționez să-l prezint aici) li se va spune că Moldova nu există, vom asista la declarații aprinse, la o întreagă demonstrație de istorie învățată în autobuz și la o serie de considerații de politică externă aplicabile oricând, oricărui dosar. Așadar, în primul rând, pentru acești patrioți de circumstanță, pentru rămânii care își ocupă timpul cu lozinci și versuri romantice, am decis să aducem în prim-plan entitatea politică numită azi Republica Moldova. Cea cu care acești patrioți pretind că ar uni România în secunda zero, fără alte discuții, evident, fără minima conștientizare a riscurilor și amenințărilor reale la care ar supune întreaga regiune. Nu este, acesta, un discurs anti-unionist, nici pro-unionist. Este o tentativă de a suna un fel de alarmă a conștiinței, a rațiunii care să privească tabloul de ansamblu și să nu permită saltul impresionist sau romantic din nostalgii pașoptiste într-un dezastru geopolitic. Adică, încercăm o invitație la gândire și analiză lucidă, singurele care ar putea da o agendă, o evaluare, un plan de parcurs. Știe toată suflarea că niciun diplomat chinez nu vorbește public de capul lui. Posibil, nici în privat. Și mai știm, măcar din orgoliile noastre de țară francofonă, faptul că nimeni nu vorbește în Paris doar pentru că nu are microfon în Zagreb sau la Focșani. Orice diplomat chinez vorbește public atunci când are misie să transmită comunității internaționale un mesaj și va rosti exclusiv acel mesaj. Restul e balet diplomatic. Dar dacă românii (patrioți) neglijează, cum spuneam, realitatea juridică a 14 țări post-sovietice, reținând doar Rusia pe hartă, atunci e cazul să nu se mire. Sau să luăm cu toții harta regiunii, să vedem cât de lungi mai sunt distanțele!

Găgăuzia
Legea spune că în sudul Republicii Moldova se află o regiune autonomă Găgăuzia. Aceasta e condusă de un „bașcan” care urmează a fi ales în 30 aprilie 2023. Un soi de guvernator. Constituțional, el face parte din guvernul de la Chișinau și reprezintă interesele legitime ale populației găgăuze. La referendumul din 2014 a rezultat un număr de 135.000 de locuitori vorbitori de limbă turcă, dar de confesiune creștin-ortodoxă. Se pare că aceștia au emigrat la nord de Dunăre în urma relelor practici ale administrației otomane de la finalul secolului al XIX-lea. În 1990, pe fondul politicii de glasnost, au încercat să obțină… independența Republicii Sovietice Găgăuze în cadrul URSS, dar la ora aceea nimeni nu mai avea disponibilitate pentru așa ceva. S-au considerat singuri, stat independent până în 1994, când, acceptând independența Republicii Moldova, au obținut statut de regiune autonomă. Desigur, reglementarea acesteia este, încă, suficient de neclară în sensul separației puterilor, dar cert este că azi Găgăuzia este parte constituțională a Republicii Moldova. Cu toate acestea, nimic nu i-a împiedicat să organizeze un referendum în 2014 având ca temă aderarea — numai — a Găgăuziei (nu a Republicii Moldova) la Uniunea Vamală Euroasiatică. În ciuda unui vot declarat a fi fost de 98% favorabil politicii estice, Chișinăul nu a recunoscut scrutinul. Cum e lesne de înțeles, între Chișinău și Găgăuzia relațiile sunt cel puțin înghețate, fiecare parte acuzând-o pe cealaltă de lipsă de suport. Ca urmare, anul trecut, pe fondul derulării războiului din Ucraina, au fost organizate serii de revolte având ca scop să o determine pe președinta Maia Sandu să înceapă negocieri cu Moscova pentru ca regiunea Găgăuzia să primească gaze, cărbuni și lemne de la Rusia „pe perioada iernii”. Cum e si firesc, s-au lovit de refuz și tăcere. Ca urmare, Mihail Kendighelean, reprezentantul Sfatului Bătrânilor din autonomie, a trecut la organizarea unui congres al politicienilor (pro-ruși) din Găgăuzia, cu scopul redactării unui apel adresat „Rusiei și Turciei pentru a proteja autonomia (n.n. — Găgăuzia) de România care, poate, ca și în 1918, să ocupe teritoriul Moldovei”. Într-un comunicat transmis „Nezavisimaia Gazeta”, acesta avertiza: „Avem informații că România se pregătește să intre în Republica Moldova imediat ce Rusia intră în regiunea Odesa”. Urmează detalii organizatorice incluzând apeluri către OSCE, către „ambasadele unor state străine” — toate menite să protejeze regiunea. Nu știm ce rol ar juca, aici și acum, președintele Erdogan, în ce măsură ar fi el dispus să susțină o regiune pro-rusă în preajma Crimeii, regiune locuită de fugari din Imperiul Otoman. Știm însă clar că liderii bătrâni și mai puțini bătrâni din Găgăuzia nu au nicio legătură funcțională nici măcar cu puterea de la Chișinău. Stat membru sau doar asociat al Uniunii Europene, neutru din punct de vedere militar, Republica Moldova nu le poate satisface nici setea de mărire, nici de popularitate, cu atât mai puțin idealul reintegrării în Russkyi mir, cu drepturi mai mult tolerate decât acordate.

În câteva zile vor fi organizate alegeri de bașcan. În fruntea listei este Mihail Formuzal, fost bașcan, dar, mai ales, fost lider al Partidului Regiunilor, același care, în Ucraina, l-a propulsat pe Viktor Ianukovici și a coordonat balta de sânge din Piața Maidanului de la Kiev. Partid pro-rus, susținut moral și, foarte probabil, financiar de Moscova. Între ceilalți, foarte numeroși candidați, mulți sunt (foști) oligarhi îndepărtați de la puterile locale, foști primari care au avut de răspuns penal pentru încăierări, spălări de bani, trafic ilicit la frontieră. Mai candidează și un fost ambasador al Moldovei în Turcia, dar legăturile sale cu audministrația de la Chișinău îi diminuează șansele în mod consistent.
Dacă cineva din România își imaginează că în școlile din regiune se învață în grafie latină sau se spun lucruri măcar îndeobște cunoscute despre istoria României, acel cineva trăiește prin secole de mult apuse. Ar fi interesant de știut ce program politic, educativ, administrativ au stimabilii politicieni români care umplu piețele și urechile celor mai puțin informați cu lozinci și promisiuni de doi bani legătura.

Transnistria
Există deja un număr de generații în România care au fost contemporane fierberii și condensării politicii de la Tiraspol, după cum există foarte mulți votanți tineri care abia dacă știu să arate pe hartă locul numitei regiuni. Unii dintre ei, educați de acasă buni patrioți, nici nu știu de unde sare leopardul. Să le spunem că regiunea care adăpostește în jur de 500.000 de locuitori la est de Nistru aparține, juridic, de Republica Moldova. Practic, a fost o monedă de schimb încă din secolul al XIX-lea, când Principatul Moldovei a fost partajat între Rusia și Imperiul Otoman prin Tratatul de la București (1812). Firava fâșie de pământ numită Transnistria a fost repede identificată de puterea de la Moscova drept un loc ideal pentru un picior de pod, extem de util în vâltoarea luptelor politice din regiune. Bolșevicii au declarat-o Republica Autonomă (???) Sovietică Socialistă Moldovenească și au inclus-o în Ucraina în 1924. Liniște a fost doar după cel de-al Doilea Război Mondial, dar dezmembrarea URSS i-a luat umbrela de securitate, fiind necesară o nouă formulă. Să spunem că, între timp, sovieticii au dezvoltat aici industrii militare, în timp ce în Basarabia sovietică accentul cădea pe agricultură. Celebra unitate de la Cobasna, și azi depozit de muniție și, mai ales, de capital simbolic pentru Federația Rusă, este în centrul discuțiilor experților militari, posibil nu pentru capacitatea ofensivă a militarilor staționați acolo, cât pentru poziția strategică între Moldova (România?) și Ucraina. Iar agențiile de presă monitorizează mișcările de trupe din zonă, fără a pierde detalii mici în aparență, practic, extrem de sugestive cu privire la strategiile posibile ale armatei ruse.
Organizată ca un pseudo-stat, având aproape toate instituțiile statale în exercițiu, considerată o formulă „supra-prezidențială”, Transnistria a supraviețuit câtorva tentative de a o reorganiza după reguli cât de cât moderne (nu spunem contemporane!). Este recunoscută ca stat independent doar de Abhazia, Osetia de sud și de (și mai necunoscuta regiune) Artsakh. Nici măcar Rusia nu s-a obosit să-i acorde certificatul de naștere statală. Cu toate acestea, gazul, materiile prime, chiar alimentele provin din Rusia, în timp ce Tiraspolul pretinde ca executivul de la Chișinău să le deconteze. Evident că această așteptare nu a fost satisfăcută de multă vreme, iar acum, cu orientarea declarat pro-europeană a conducerii de la Chișinău, șansele sunt aproape nule. Se pare că nici Rusia nu mai depune mari eforturi în resuscitarea regiunii, încât, dincolo de propagandă și temerile tradiționale, nu e clar dacă Moscova mai controlează regiunea sau aceasta doar parazitează bugetul rus. Să nu uităm că, în 1992, în timpul conflictelor locale, generalul Lebed spunea despre politicienii de la Chișinău că sunt „criminali de război” și „gestionează un stat fascist!”. În caz că declarațiile sale seamănă cu altele, contemporane, e bine să luăm aminte!

Teme de gândire
Două sunt probleme mari la această oră. În primul rând, posibilitatea, riscul, cel puțin teoretic, ca Rusia să caute să reactiveze baza de la Cobasna pentru ca, de acolo, să exercite presiuni militare asupra Ucrainei, pe termen scurt, Moldovei și României, pe termen mediu și lung. Stimați patrioți români, sunteți siguri că doriți această bază militară și, odată cu ea, acest conflict înghețat și extrem de greu de dezghețat să facă parte din teritoriul României? NATO, desigur, nu va dori, iar decontul va sta în sarcina Bucureștiului. Așa ceva doriți?
A doua mare problemă are origini (constituționale) în numitul Memorandum Kozak, care, în 2003, propunea federalizarea Republicii Moldova cu clauză de secesiune pentru cele două regiuni: Transnistria și Găgăuzia. Înghețarea discuțiilor a prelungit istoria, dar nu avem nicio garanție că interesele fierbinți din regiuni nu pot repune tema pe tapet. De aici încolo, putem reciti declarația lui Lu Shaye și ar trebui să gândim mai bine ceea ce propunem public.