România s-a făcut cunoscută ca un contributor de primă mărime la toate avangardele europene din secolul XX. Un român, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, născut la Moineşti), e inventator și papă al dadaismului. La Zürich, la Cabaret Voltaire, i-a fost aproape şi Marcel Iancu, arhitect şi pictor major. Victor Brauner e unul dintre cei mai importanţi pictori suprarealişti, poate chiar cel mai interesant din generaţia a doua, împreună cu Oscar Dominguez, cel care i-a scos un ochi. Eugen Ionescu, pe urmele lui Caragiale, Urmuz şi Cugler, e un imens autor al absurdului în teatru. Dar, pe lângă aceste mari nume, mai sunt sute de artişti români de avangardă, dadaişti, suprarealişti, revoluţionari de toate orientările până la „lettristul” tardiv Isidor Isou de la Paris. Să-i amintim, în devălmăşie, pe câţiva: Jacques Hérold, Sandu Darie (în Cuba), Hans Mattis-Teutsch la Der Sturm (în Germania), unde a expus alături de floarea cea vestită a artei înnoitoare germane; la fel, H.M. Maxy, cu studii la Berlin, în atelierul unui alt mare pictor român, Arthur Segal, a expus şi el la Der Sturm în 1924, Corneliu Michăilescu, cu experienţa avangardei italiene însuşite, Samuel Flexor (născut în Basarabia, afirmat la Paris şi, mai ales, în Brazilia, unde azi e pictor de muzeu), Benjamin Fondane (Fundoianu), Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu), Saşa Pană, Ştefan Roll, Hedda Sterne (la New York), ca şi soţul ei, celebrul grafician de la New Yorker, Saul Steinberg, şi el de origine română, cu studii în Italia.
Mulţi dintre ei erau evrei. România a avut, până la Al Doilea Război Mondial, una dintre cele mai întinse minorităţi evreieşti din Europa. Prin avangarde, prin mişcările politice şi culturale de stânga, acei artişti şi scriitori răspundeau defensiv sau ofensiv fascismului, legionarismului românesc (Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima), naţionalismelor exacerbate, dezlănţuite în toată Europa la acea vreme. Cei mai mulţi s-au manifestat, spre maturitate, altundeva decât în ţara lor de origine, România.
Am făcut acest tablou sumar al avangardelor româneşti din secolul XX pentru a ajunge la situaţia „dadaistă”, „suprarealistă”, „absurdă” la care ne uităm destul de neputincioşi astăzi la noi. La sfârşitul acestei săptămâni are loc un congres al celui mai mare partid din România, partid de guvernământ, PSD, partid pretins social democrat, de stânga, dar care bate „dadaist” la porţile grupului conservator din „suprarealista” Uniune Europeană. Grupul conservator de la Bruxelles e condus de marele Partid Conservator britanic, care tocmai se pregăteşte să părăsească Parlamentul European şi UE. A mai făcut-o şi Traian Băsescu, când a virat PD-ul peste noapte de la stânga la dreapta, de ce nu ar vira şi PSD-ul de la stânga la foarte dreapta de azi pe mâine? De altfel, toate etichetele grupărilor din Parlamentul European sunt destul de absurdiste.
Realitatea politică de la Bucureşti este şi suprarealistă, şi absurdă. Congresul PSD se desfăşoară în condiţiile în care postul liderului, al preşedintelui acestuia, Liviu Dragnea, încă un Ceauşescu de carton sau o reîncarnare a mai recentului Traian Băsescu, nu se pune la bătaie. Tot spectacolul e regizat în favoarea acestui baron local penal şi corupt (condamnat deja, fie şi contestabil, şi cu alte dosare grele şi reale, aflate însă etern în lucru…), de Teleorman, de Alexandria, care a devenit şi baronul absolut al României, cu sediul în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff, cu prim-ministru din Videle, pentru că Videle e mai mic decât Alexandria în baronatul Teleorman. Apucăturile lui sunt tot cele pe care le avea pe când conducea discreţionar Teleormanul. Pentru că nu-l duce mai mult nici cultura în general şi nici cea politică în particular, nici viziunea istorică, iar proiectul său, faimosul său „program de guvernare”, apare după doar un an la putere ca fiind unul dadaist, suprarealist şi absurd.
Singura idee nouă pe care o are noul dictator de operetă de la Bucureşti este „promovarea femeii”. O idee care ar fi putut fi din avangardă dacă nu ar fi copiată la ştanţă după anteriorul dictator, „dadaistul” Traian Băsescu. Care a înţeles, ajutat de câţiva „consilieri” paraleli, securişti de vârsta a treia, foarte probabil aceiaşi care îl „consiliază” azi pe Dragnea, că bietele femei politice române sunt mai uşor de manevrat şi manipulat. În varianta Băsescu, am avut parte de Elena Udrea, Mioara Mantale, Roberta Anastase, Monica Macovei, Laura Codruţa Kövesi, Livia Stanciu, Monica Iacob-Ridzi, Crinuţa Dumitrean, Ana Maria Pătru, Alina Bica, Adriana Săftoiu etc. Unele femei din team-ul politic al lui Băsescu au ajuns deja în puşcărie, altele vor ajunge cândva sau au fugit în Costa Rica.
După ce a încercat să-şi facă un prim-ministru de paie în persoana doamnei Sevil Shhaideh şi nu a reuşit, fiind blocat la mantinelă de ficusul paralel de la Cotroceni, Dragnea Vodă i-a pus şi dat jos pe alţi doi prim-miniştri de paie, Sorin Grindeanu şi Mihai Tudose, pe primul chiar cu moţiune de cenzură votată de propriul partid. Cu al treilea prim-ministru într-un an, Viorica Dăncilă — promovarea femeii —, Dragnea se scoate în sfârşit confortabil. Şi-o va asuma pe „Imunoglobulină” (o prim-ministresă de râsul lumii) chiar preşedinte executiv al PSD, adică mâna sa dreaptă şi la partid, şi la guvern. Dar nici bărbaţii din jurul lui Liviu Dragnea, în frunte cu „penalul” Niculae Bădălau, nu sunt altceva decât tot oameni politici de paie sau de carton. Actuala garnitură sau, mai bine zis, adunătură din fruntea PSD pare a fi compusă din foştii şoferi, gărzi de corp, oameni de mână sau buni la toate ai vechii garnituri „de aur” Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea, Ioan Rus, Viorel Hrebenciuc sau Octav Cozmâncă şi Şerban Mihăilescu.
Adrian Severin, fost coleg al lui Traian Băsescu în PD şi al lui Adrian Năstase în PSD, abia ieşit din puşcărie, după un proces aparent contrafăcut, controversat, probabil copleşit de experienţa teribilă prin care a trecut, profeţeşte dispariţia statului român aşa cum încă mai există azi în nu mai mult de doi ani. Să-l cităm: „Problema democrației române la data de 10 martie 2018 nu este lipsa unui veritabil partid de (centru) stânga — ca și de (centru) dreapta, de altfel —, așa cum o susțin mulți, ci absența unui stat românesc (național) real. Ficțiunea care îi ține loc la ora actuală nu are cum supraviețui mai mult de aproximativ doi ani.
Ce „proiect de țară” poate fi conceput atât timp cât nu (mai) există țară?! Singurul proiect care ar mai trebui și ar mai putea interesa pe români în clipa de față ar fi acela având ca obiect „renașterea țării / națiunii”.
Un asemenea proiect nu se află, însă, pe agenda Congresului PSD; de fapt, o butaforie ipocrită menită a acoperi lupta nemiloasă pentru putere într-o țară fără putere. De aceea Congresul cu pricina este un eveniment fals, incapabil de orice impact autentic în viața românilor. Deci, un noneveniment.
Să dea Dumnezeu să mă înșel.”
Adrian Severin a fost întemniţat pe baza unui dosar foarte asemănător cu acela pentru care Ludovic Orban, şeful opoziţiei, „fata în casă” a Statului Paralel (Tăriceanu dixit), a fost achitat. Cu precizarea că, deşi în ambele cazuri este vorba de bani care, de fapt, nu s-au dat, probele în dosarul Orban nu au fost trucate, ca în dosarul Severin.
Chiar după sondajele de casă, partidul lui Dragnea Vodă, duce de Teleorman sau, mă rog, de Tel Drum, a luat-o într-o singură direcţie: la vale. Dar nici PNL-ul din opoziţie nu mai poate fi alternativa. În loc ca peneliştii (PNL) să-i transforme pe pedelişti (PDL) în liberali şi „brătieni”, s-a petrecut exact contrariul, pedeliştii i-au transformat pe penelişti în „sekurici” (Statul Paralel) şi „băsişti”. Dacă statul român de tranziţie, postcomunist, e foarte aproape de extincţie, cum prezice Adrian Severin, ne putem măcar baza pe de curând descoperitul stat securist paralel? Sau acesta ne va livra, sparţi în câteva regiuni mari, Bruxelles-ului, Washingtonului sau chiar Moscovei? Astfel, establishment-ul politic binomic va răspunde provocărilor istorice cu „Da! Da!”, ca Tristan Tzara, sau cu „Nu!”, ca Eugen Ionescu. Dadaismul, suprarealismul şi absurdul se pot considera, în fine, realizate pe deplin.
Petru Romoşan