Dumitru Oprișor s-a născut în comuna Dobroteasa, județul Olt, în 19 octombrie 1951. A absolvit Facultatea de Ziaristică din București. Este jurnalist, prozator și poet. A publicat opt cărți și este prezent în alte două, colective. Poezia sa a fost tradusă în limbile franceză și sârbă. Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. A obținut Premiul „Tradem” al editurii Scrisul Românesc, Marele Premiu al Asociației Presei din Timișoara, Premiul Pro Cultura, acordat de către Consiliul Județean Timiș.
Robert Șerban: Lucrați, de zeci de ani, ca jurnalist de cotidian. Probabil că ați scris zeci de mii de articole. Multe, ca să nu zic majoritatea, au murit a doua zi după ce au apărut, odată cu ieșirea pe piață a unui nou număr de ziar. V-a încercat, vreodată, sentimentul zădărniciei, senzația că trageți cu gloanțe oarbe, că scrieți în gol?
Dumitru Oprișor: Sentimentul zădărniciei, uneori, l-am avut și a venit mereu din același loc: din ignoranța celor care au puterea, vremelnică, să schimbe ceva. La autorități fac referire, oricare ar fi ele. Sigur că am mai tras și cu gloanțe oarbe. Când m-am mai dezmeticit, să evit să traversez des golul, pe cât posibil, că ziarul are reguli și principii clare, mi-am croit un culoar al meu, reportajul.
R.Ș.: Sunteți autorul a numeroase reportaje, multe gravitând în jurul unui personaj sau al mai multora. Salvează reportajul destinul unui om? Dar pe cel al jurnalistului de cotidian?
D.O.: Să-l salveze, nu, e prea mult. Dar îl poate ajuta să iasă din cerc, să găsească drumul și, mai mult, să simtă din nou gustul vieții. Reportajul, dacă este bine scris, repet, numai dacă îți iese, când subiectul te strigă, e locul în care jurnalistul de cotidian învinge zădărnicia și umple golul. Reportajul a fost mereu o tentație, unii nu și-au dimensionat forțele și au eșuat, alții, atrași de mirajul lui, au continuat, fără să aducă publicației vreun beneficiu. Și cu atât mai puțin reportajului, ca gen. Fiecare cu măsura lui. Eu am avut parte de un mentor foarte bun, Teodor Bulza se numește, dar și de un sfătuitor priceput, generos, scriitorul Ion Jurca Rovina, foști colegi de redacție. Și pentru un începător — astăzi nu se mai poartă modelul, mentorul — e o mare șansă dacă întâlnești pe cine trebuie, la momentul oportun.
R.Ș.: Trăim într-o lume a topurile și a competiției, dar și a ludicului. Așa că vă provoc să îmi spuneți ce reportaj (și despre ce subiect) ați alege să salvați dintre toate cele scrise până acum, dacă ar veni o… inundație?
D.O.: Mi-e greu să aleg, știi cum este, un părinte bun își iubește cu aceeași intensitate toți copiii. Dar hai să îl aleg pe cel cu titlul Model pentru statuia fidelității. E povestea unei fete de la țară — suntem în anul 1929 —, și povestea asta are tot ce îți oferă viața: iubire, dor, așteptare, trădare, suferință, drumuri lungi, prea lungi, în necunoscut, uitare, rătăcire, ură, neîmplinire și bucurie. Toate astea încap în viața acestei femei. Lasă-mă, te rog, să rezum cât pot. Se numea Florica Perian, era din Cenad, am cunoscut-o când tocmai împlinise 96 de ani. Era de-o logică impecabilă, avea o eleganță, inclusiv vestimentară, care nu prinde pe oricine. Treizeci și opt de ani a trăit departe de casă, în Uruguay, mai exact, la 
Montevideo, și în Brazilia, la Porto Alegre. A slujit în două case de milionari. Când a văzut că îmbătrânește puțin, a urmat o școală de asistente medicale. A plecat, domnule, că se îndrăgostise orbește de preotul din sat, unde fusese economă la biserică, să poată să-i stea aproape, că el era căsătorit. Preotul se băgase în politică și dăduse de bucluc, au vrut să-l arunce-n Bega. Să se salveze, a fugit în America. Florica, împinsă de dor, a plecat după el. Taică-său a girat la bancă, să obțină banii pentru drum, cu casa. Nu a ajuns niciodată la iubitul preot, dar mereu a știut unde se află și ce face. Acum îl ura. Îi bulversase tinerețea și anii, destui, ce au urmat. Tocmai ei, o femeie fidelă care, peste toate, ca-ntr-o pedeapsă, fusese hărăzită și cu o frumusețe răpitoare. Înainte de a părăsi Cenadul, oamenii au închis, vremelnic, biserica, și pe ea au judecat-o cum au vrut. Când s-a întors acasă, după aproape patru decenii, avea 57 de ani, a mai slujit, alți 12, la dispensarul din sat. Preotul o uitase de cum ajunsese în America. A sfârșit orb și nu atât de bătrân. O văd cum sta pe scaunul de la masa de sub fereastră, frumusețea din ea nu plecase, se îmbrăcase cu timp, repetând, topită în amintire: „Nu o dată mi-a venit să trimit scrisori la Porto Alegre, pe adresa Baross Cassal nr. 18, dar de câte ori am vrut s-o fac, m-am oprit, că nu aveam cui! Când mă uit la televizor vreau să văd imagini din Brazilia…”
R.Ș.: Ce text publicat de dumneavoastră a născut o amintire, o poveste de neuitat?
D.O.: Într-o zi am umblat, era imediat după 1990, prin oraș deghizat în cerșetor. Mulțumesc, și acum, doamnei Geta Medinschi, artistul plastic, pe atunci și scenograf la Teatrul Național din Timișoara. Dânsa mi-a făcut machiajul. Da, m-am plimbat prin oraș și nimeni nu m-a cunoscut. Poți să înțelegi starea asta, să treci, din pas în pas, pe lângă atâția cunoscuți care, într-o altă împrejurare, ți-ar fi prins palma cu mâinile amândouă? Și în situația dată nu risipeau pe tine nici măcar o uitătură cu coada ochiului? Nu știa nimeni din redacție, în afară de director, de acest demers. Am cerșit bani și de la trei colegi de breaslă, pe unul, era zgârcit, l-am convins greu, pe altul l-am zăpăcit, lăudându-l. Zoltan Kovacs încă îmi este dator. Ei bine, m-am întors, pe la amiază, la locul meu de muncă și am întrebat în redacție de mine, la secretariat, firește că nu eram, am mai întrebat și la două birouri. Nimic… Am suferit, nu mă întreba de ce, că nu-ți spun. Da, am primit destui bani! Ce sumă, ce-am făcut cu ei, este o altă poveste…
R.Ș.: Cât de complicat e, pentru dumneavoastră, să fii și scriitor, și jurnalist? Întreb fiindcă literatura lucrează, în principal, cu ficțiunea și imaginația, pe când jurnalistica doar cu realitatea și adevărul. Cum și când săriți dintr-un vehicul în altul?
D.O.: Pentru mine nu este complicat. Știu că unii colegi au, cu această săritură, o problemă. Eu sunt o fire care se adaptează, dacă sunt împăcat cu mine, repede. Faptul că îmi place să povestesc, mă ajută, intru repede în dispozitiv. Și-apoi, jurnalistul îi dă scriitorului subiecte, îi scoate-n față atâtea chipuri, întâmplări insolite, îl face martor la dialoguri… Scriitorul, la rându-i, îl răsplătește cu o scriitură mai închegată în paginile ziarului.
R.Ș.: Bate realitatea ficțiunea, așa cum se spune? Aveți vreo dovadă?
D.O.: Da, adesea. Totul este cum asculți, cum privești, cu ce filtrezi. Relatez o întâmplare, pe care nu o poți inventa, oricâtă fantezie ai avea. Iat-o: într-o zi, un bărbat a fost accidentat mortal pe trecerea de pietoni. Avea 42 de ani. Soția, rămasă văduvă la 38 de ani, trebuia să crească singură șapte copii. Toți minori. Au mai trecut vreo trei ani și femeia, cu o alta, care conducea un tractor, s-a dus la treabă, pe câmp. Neatente, sigur luate cu vorba, nu s-au asigurat la trecerea de cale ferată și au fost lovite din plin de un tren accelerat. Cei șapte copii, cel mai mic, o fetiță, încă se hrănea de la pieptul mamei, au rămas în grija bunicului. Omul se apropia de 70 de ani. Am fost în casa asta, trec des pe lângă ea. Două fete, de opt și zece ani, atunci, purtau pe cap baticul negru, simbolul doliului, care, pe chipul lor de îngerese, înflorea violent suferința. Cei patru băieți, azi bărbați în toată firea, au avut necazuri, că uneori prea multă libertate unora le dăunează… Două fete au ajuns prin străinătate, de mici, prin adopție, și nimeni nu mai știe, de prin 2002, ceva despre ele. Cea mică, ce în zori striga mama, țița, mama, țița, ceea ce pe bunicul îl termina, a crescut și ea…
R.Ș.: Vă simțiți mai aproape de poezie sau de proză, fiindcă scrieți și una, și alta?
D.O.: De proză.
R.Ș.: Sunteți un jurnalist de la care am învățat multe, și nu doar când am fost colegi. Ați și predat Jurnalistică, o meserie ce, trebuie să o recunoaștem, își schimbă rapid ADN-ul și profilul, își pierde din importanță și fiindcă, datorită tehnologiei, oricine poate da/posta azi o știre de mare impact. Care sunt, în opinia dumneavoastră, de practician, șapte reguli pe care ar trebui să le știe un jurnalist care se respectă?
D.O.: Prima regulă — nu te angaja la ceea ce nu poți face, a doua — cuvântul dat este cea mai grea datorie, a treia — nu uita că sub articol e numai numele tău, a patra — când ai terminat de redactat, indiferent că-i de bine sau de rău, taie numele interlocutorului, pune-l pe-al tău și citește cu voce tare, a cincea — când ai scăpat prea multe cartușe oarbe, nu dezarma, ai ținut greșit degetul pe trăgaci și tocmai ai învățat ceva, a șasea — e-n firea omului să uite, chiar și atunci când are toate motivele să-ți mulțumească, dar omul zice că asta-i treaba ta și, până la urmă, nu greșește prea mult. A șaptea: bunul simț e ca talentul, îl ai sau nu.
R.Ș.: Care sunt semnele blazării și unde se văd ele?
D.O.: Te repeți, nu faci niciun efort să te desprinzi de banalitate, mereu cineva are ceva cu tine, egoismul se vede cum ți-a ieșit până și pe unghia de la degetul mic, știi tot ce trebuie făcut, dar fără tine, orgoliul te ia târâș… Sunt o parte din semne și, din păcate, cu blazarea ta chinui pe alții. Mai ales dacă, rămânând la ale noastre, ești și ceva șef prin redacție. Semnele blazării se văd în tot ce faci.
R.Ș.: Ați reînviat, în mediul on-line, o revistă culturală care a apărut la începutul anilor ’90 și care, apoi, s-a stins în anii 2000. Meridianul Timișoara, revistă înființată și condusă de poetul Anghel Dumbrăveanu. De ce nu o alta, nouă, de ce tocmai Meridianul Timișoara?
D.O.: O, câte aș avea de spus, ca într-o spovedanie. Poetul Anghel Dumbrăveanu, iertat să fie, a fost frate cu maică-mea. Până după 1990, m-am ferit cu ostentație să spun că sunt nepotul dumnealui. Nici mama nu-mi înțelegea atitudinea. Când s-a aflat, după moartea sa, eram întrebat, cum, chiar așa, și nu ai spus, alții dacă aveau… De fiecare dată am răspuns la fel: M-a lăsat să mă cresc singur. Nu i-am cerut niciodată sprijinul, însă, trebuie să recunosc, când ne întâlneam, pe stradă sau la mine, la ziar, stăteam de vorbă și negreșit mă încuraja, îmi arăta că mă citește. Hai să îți spun o întâmplare. În neamul nostru nu se duce lipsă de umor, dar nici de… orgoliu. Mă întâlnesc, într-o dimineață, cu dânsul în fața poștei mari. „Ooo, salutare — ți-l imaginezi ușor, l-ai cunoscut —, ce faci, domnule, chiar 
voiam să ne vedem.” Un preot de la noi din Dobroteasa, avem trei biserici în comună, ne invitase la o întâlnire cu consătenii. „Dar, continuă, eu nu știu nimic despre tip, ce fel de om e…” Eu îi zic: „Nu-l girez! N-aș merge…” „De ce, domnule, unchiul cu nepotul, doi scriitori, în ce sat mai găsești așa ceva…” „Nu mi-am dat întâlnire cu eternitatea”, zic. „Ba, să-ți dai!” „N-am încredere în ea, mă justific, e de genul feminin și oricând mă poate uita în colțul străzii…” „Buuuunăă, zice, semeț cum îl știi, e a dumitale?” „Da”, îi răspund, și el, pe loc, a completat: „Atunci e și mai bună!” Nu ne-am mai întâlnit cu consătenii. M-am lungit. Am reluat revista să duc mai departe o idee, și dânsul să nu fie ocolit de timp, că prea ne domină uitarea. Tot din acest motiv există în revistă rubrica „Evocări”, unde sunt aduși în atenție creatori care au lăsat urme pregnante în cultură, și nu doar aici, în Banat, despre care, nici măcar în treacăt, nici măcar foștii lor ucenici, protejați, nu mai vorbesc. Am reluat-o să aibă posibilitatea să se manifeste și scriitori, pictori, actori, dascăli de prestigiu, care se „bat” mai puțin să pătrundă în reviste. Uite, Meridianul Timișoara le deschide, precum și merită, larg ușa. Și le oferă un loc din care să fie văzuți. Îți mulțumesc pentru statornica ta colaborare și, în egală măsură, tuturor celor care, lună de lună, ne încredințează spre publicare creația dumnealor.
R.Ș.: Știu că pregătiți pentru publicare un roman, am citit în Orizont un fragment din el, Singurătatea ajunge la toți îi e titlul și pare în răspăr cu autorul, fiindcă dumneavoastră nu sunteți un însingurat, dimpotrivă. Ce e în această carte, cine este personajul acesta însingurat?
D.O.: Da, mai un pic și public un roman. Personajul însingurat se numește Ilie Chițiu. Este, în tristețea lui, și asta e mai mult decât orice însingurare, un ins admirabil. Îți propun să încheiem cu o replică de-a sa: „Azi, în sfântă zi de duminică, îmi este atât de bine, că simt cum mi se face rău!”