Valul de resetări din planul culturii occidentale vine, fără îndoială, pe fondul unor profunde inegalități imputabile unor țări europene și Statelor Unite, dar faptul că cererile sunt, la rândul lor, radicale și radical negaționiste ridică mari semne de întrebare privitoare la temeinicia și obiectivitatea lor. Este elementar pentru orice om relativ dotat cu rațiune faptul că black lives matter este, în egală măsură, yellow lives matter sau white lives matter. Pentru că live matters, adică viața contează, dincolo de culoarea pielii care o protejează. Iar dacă prevalența pielii albe a dus la discriminări și umilințe, nu suntem deloc îndreptățiți să înlocuim culoarea numai pentru a juca același rol. Înlocuind pe x cu y nu schimbăm povestea, ci doar actorul principal. Este, aceasta, ținta insurecționiștilor de azi? Cred ei, oare, că aceasta e soluția? Și dacă înlocuirea unui polițist alb cu unul de culoare ar putea oferi satisfacție și, poate, mai multă încredere în instituția poliției, are cultura vreun beneficiu simetric dacă „vom concedia” o bună parte a bibliotecii — încă necitite, neasimilate — spre a o umple cu o alta, pesemne la fel de sumar înțeleasă? Câtă îngustime poate sta în spatele unui asemenea scenariu de vreme ce a reușit să mobilizeze nu doar energia străzii și a unor cartiere, ci și frustrările și stângăciile unei părți semnificative din lumea academică și artistică, dispuse să renunțe la tot ceea ce se presupune a sta în spatele accesiunii ei instituționale spre a rescrie ADN-ul culturii globale. E firesc ca cei ce sunt respinși la un test să fie nemulțumiți și, uneori, revanșarzi, dar a hrăni această „reevaluare a tuturor valorilor” (Nietzsche) în numele celor respinși tocmai de instituția care ți-a dat nume și autoritate este, deja, un semn de alienare la cel mai înalt nivel.
Menționam săptămâna trecută decizia Universității Oxford de a renunța la studiul muzicii clasice care, se spune, ar ridica mari dificultăți studenților de culoare în calea asimilării și performării la nivel comparabil cu colegii lor albi. În același context, era denunțat studiul pianului ca instrument care, prin complexitatea lui, cere o îndelungă și răbdătoare pregătire spre a putea fi îmblânzit și mânuit pentru a se metamorfoza în acel magic vehicul cu destinația muzicii sferelor. Nu e greu de imaginat ce ar avea de spus acești nemulțumiți în fața și mai marii complexități a unei orgi, de care, pesemne, încă nu au auzit. Sau, poate, întregul context al navigării din lumea stereotipurilor pământești spre cercurile originare ale sunetelor le este complet străin, ei mulțumindu-se și mărginindu-se la acordurile cu mesaj strict mundan, imediat și, suficient de efemer pentru a nu ridica probleme de compoziție, adresabilitate sau reziliență. Spunem aceasta pentru că, în context, au mai fost cerute două „capete”, cel al notației muzicale pe portativ, respectiv cel al orchestrației. Și una, și cealalta denotă un tip de alfabetizare, în primul caz, cu un limbaj care să asigure transmiterea peste generații a „hărții” dintre cele două lumi, pământească și cea sonoră, în celălalt caz, limbajul grupului organizat de profesioniști care performează într-o ordine și în vederea unei ordini. Ambele situații ne conduc cu repeziciune în fața ideii de structură, de instituție, de lucru făcut rațional și temeinic. Se văd, astfel, opozițiile între interpretarea de plăcere, de ambient, comună tuturor oamenilor, și interpretarea profesionistă, urmare a șlefuirii și perfecționării tehnicilor, metodei de citire și performare, comportamentului ce însoțește această prestație.

Este de înțeles, în toate colțurile lumii, nemulțumirea celor care, din varii motive, nu reușesc să atingă nivelul performanței și profită de orice oportunitate spre a cere coborârea stachetei, includerea lor pe vreo ușă sau scară de serviciu doar pentru a se bucura de luminile rampei. Auzim asemenea cerințe și din partea unor „albi”, unii cu o pregătire care le-ar fi permis înscrierea la concursuri fără a le garanta, însă, reușita. După ce decenii la rând s-a făcut educație egalitară, care promitea atingerea aceleiași destinații indiferent de abilități și competențe, ba chiar ea a făcut posibilă inventarea numitor scări de serviciu, avem azi de a face cu o pleiadă de personaje care susțin cu încântare și entuziasm revendicările de tip black lives matter, în speranța că pe aceste porți se vor strecura, și ei, spre raiul interzis, urmând, cum se obișnuiește, ca, odată ajunși acolo, să încorporeze tocmai rigiditatea și obtuzitatea de care îi acuză pe actualii titulari. Este un exercițiu binecunoscut din trecutul civilizației noastre, cu precădere din capitolul înlocuirii ancienne regime-ului cu unul nu mai puțin tiranic, al maselor și autocrației. Atunci s-a identificat Dușmanul (cu majusculă, neapărat!), Dușmanul de rasă, de clasă, național, Dușmanul ce trebuia nu doar concurat și învins în luptă dreaptă, ci Dușmanul ce trebuia nimicit, umilit. Nu putem să nu ne amintim episodul atunci când citim în lista de revendicări înlăturarea rasismului sistemic din muzică sau faptul că teoria muzicală este una „albă”, deci rasistă. Se impune să precizăm faptul că și azi se vorbesc mii de idiomuri pe pământ, unele având mult mai mulți utilizatori decât toate limbile europene/albe la un loc, fără a diminua cu nimic importanța sau expresivitatea vreuneia. Doar că întreaga insurecție avea nevoie și de un „țap ispășitor”, și atunci l-au „descoperit” pe Beethoven vinovat nu de mesajul compozițiilor sale — oricum, necunoscut marii mase de revoltați —, ci „vinovat” pentru eticheta de „geniu” pe care o găsim în majoritatea istoriilor de profil. „Dezleagă-mi sufletul, lasă-mă să exist/ Lasă-mă liber, căci ție nu-ți pasă de mine!”, se aude din memoria colectivă și din viniluri de poveste vocea lui Ray Charles! Considerat „geniu”, admirabil mânuitor al pianului, artist care a demonstrat cât de aproape de sufletul populației de culoare poate fi și orchestrația, și rigoarea, și profesionalismul. Și chiar onoarea de a purta coroana de „geniu”. Așadar, cât de „colorate” sau decolorate sunt toate acestea devine o întrebare stupidă, demnă de emisiuni TV comerciale, dar atât de departe de realitatea specialiștilor! În orice caz, simpla deschidere a temei detectează un simptom grav al lumii în care trăim: nu doar că cei ce nu se pricep se exprimă și revendică, ci că, la nivel academic și instituțional-artistic, se întrevede o nouă „trădare a intelectualilor” (J. Benda). Dacă la nivelul organizatorilor Oscar, „cultura incluzivă” devine condiție de înscriere în concurs, iar la nivel academic Homer și Mozart sunt supuși unor chestionări arbitrare, încrederea datorată tocmai acestor înalte instituții culturale se clatină și riscă să le dea jos de pe piedestalul pe care n-au înțeles de ce se află.

„Voi spune întregii lumi despre tine”

Așadar, este sau nu cunoscută muzica populației de culoare? A auzit cineva de Jimmy Hendirx sau de Aretha Franklin, de Duke Ellington și Ella Fitzgerald, de Cesaria Evora și Nat King Cole sau Joe Cocker? Este corect să fim nemulțumiți de ponderea studiilor de jazz, soul, gospel în școlile din Estul Europei, dacă și atâta timp cât suntem împătimiți ai domeniului. Dar toată lumea care a urmărit spectacolele Metropolitan Opera poate pronunța nume sonore ale unor artiști de culoare care chiar au oferit culoare interpretativă pe această scenă de excepție. Mai mult, pandemia pe care o traversăm a „mutat” on-line spectacole și expoziții, făcând totul accesibil unui public foarte larg care, altfel, ar fi fost privat de bucuria artistică. Ce ne-a oferit mult criticata instituție de cultură despre care insurecționiștii spun că s-a baricadat în calea artiștilor de culoare, că impune criterii „albe” inaccesibile celorlalte rase, asiaticii fiind acuzați că adoptă valorile albe spre a putea fi admiși în templu? Ei bine, tocmai o expoziție retrospectivă cu imagini și afișe de epocă, înfățișând „vocile negre” care au urcat pe scena operei în cauză. De pe site-ul „Met” aflăm că primii artiști de culoare au fost Bert Williams și George Walker, invitați în 1897 (!!!) la o gală organizată de instituție în beneficiul săracilor din New York. Au urmat numeroși dansatori, angajați în corpul de balet încă din 1918, precum și cântăreți de culoare incluși în corul operei cu începere din 1926. Sigur că evoluția politicii internaționale, precum și cea a reașezării relațiilor inter-rasiale din Statele Unite în preajma și în timpul războiului au avut repercusiuni și asupra repertoriului sau a politicii de angajări, dar aceasta a fost evoluția lucrurilor peste tot în lume. Hemsley Winfield, dansator de culoare, a reușit totuși să obțină poziția de prim balerin la MET chiar și într-un context socio-politic atât de controversat. Se întâmpla în 1918, cu ocazia premierei „Dansul din Piața Congo”, compozitor Henry F. Gilbert, „dans” considerat a fi primul balet american.

Se impun două precizări importante! Așa cum în regiuni în care nu trăiesc comunități vorbitoare ale unei limbi, acea limbă să nu fie folosită, fără a fi acest fapt considerat unul rasist, tot astfel, repertoriul unei instituții urmează structura socio-culturală a publicului care o frecventează și, prin aceasta, o ține în viață. Nu poți pretinde reprezentarea unor lucrări despre o anumită comunitate atâta timp cât aceea nu pătrunde în sălile de spectacol. S-a spus că din rațiuni financiare. Dar viața a mers înainte și, după amuțirea armelor, au apărut instituții de spectacol pentru diferite tipuri de public, cu repertoriul adaptat. Câți spectatori de culoare ar frecventa o sală de concerte, chiar dacă intrarea le-ar fi accesibilă financiar? Acolo unde acest lucru se întâmplă, artiști și regizori, chiar de culoare, dau glas poveștilor comunității în cauză. În al doilea rând, este, aici, locul să aducem o nuanță importantă discuției, anume că în acei ani Europa interzicea artiștilor, compozitorilor evrei să apară în fața publicului neevreu, pretins creștin, și nu am auzit, în deceniile ce s-au scurs de atunci încoace, revendicări pentru a elimina din repertoriul vreunei filarmonici, lucrările autorilor creștini spre a fi înlocuite cu un set exclusivist evreiesc! Nu în ultimul rând, poate că opera este un gen, un „produs” european, al unei epoci în care temele de reflecție reflectau conflictele specifice. Poate că opera sau simfonia s-au născut într-o lume aristocratică, finanțată și susținută de putere pentru a o preamări, iar ele, ascultătoare sau critice la adresa celor bogați, istorisesc, azi, despre convulsiile unei lumi oricum depășite. Problemele rămân, e drept, dar de ce să nu învățăm din avatarurile unei societăți spre a le substitui, grosier, cu altele, vorbind la fel de dialectal, pentru alt public de data aceasta? De ce ar trebui ca un artist de culoare să fie implicat într-o poveste care nu e decât indirect și a lui, când ar putea „vorbi lumii” despre tradițiile și simbolurile comunității sale?

Nu cumva ar fi fost timpul ca în deceniile care au trecut să învățăm că evoluția înseamnă dialog și ea trebuie să conducă la prezenta complementară a limbajelor artistice acolo unde există public pe măsură, nicidecum să apelăm la cunoscuta „rescriere a istoriei” (Orwell), care exclude spre a impune. E stupid să credităm aici mișcare socială sau culturală coerentă! Este un mob (BLM) pus în mișcare de un eveniment tragic, fără îndoială, eveniment care, însă, nu justifică, în niciun fel, nici insurecția, nici „revoluția continuă” împotriva culturii clasice, și cu atât mai puțin ralierea unor pretinse capete academice la epurarea moștenirii culturale a civilizației noastre. Mob-ul, lumpenproletariatul acestei civilizații, cei ce rămân în urmă nu din rațiuni sistemic-instituționale (așa cum pretind ei), ci din neputință, din ignoranță și frustrare, pseudo-naționaliștii niciunei națiuni au ieșit, de fapt, în lumina rampei profitând de retragerea societății în prevenție sanitară și protecție — relansare economică. Tocmai acum cultura ar trebui să fie leagăn și consolare, iar acești indivizi nu-și doresc o lume cu repere clar definite, ci una haotică, fluidă, fără geometrie. De aici repulsia față de clasicism, de armonie, de structură, pentru că ei înșiși „locuiesc” în afară și nu reușesc să-și definească locul sau rolul în vreo geometrie socială posibilă. De altfel, putem citi cu ochiul liber tradiționala bătălie între ordine și indeterminare, între identități și turme. Și totuși, „eu văd pomi verzi și trandafiri roșii/ Îi văd cum înfloresc pentru mine și pentru tine/ Și mă gândesc ce lume minunată avem!”, cânta Louis Amstrong. Voi chiar nu vedeți? Nu ati ascultat niciodată nici Michael Jackson, nici Whitney Houston, nici Billie Holiday? Atunci căutați-i, fiindcă, poate, vorbesc și pe înțelesul vostru, cel elevat și nesigur de nimic!