„Refuz ideea de ficțiune, pentru că totul e trăit cândva” – Interviu cu scriitorul Paul Eugen Banciu

Paul Eugen Banciu s-a născut în Botoșani, la 30 noiembrie 1943. Este scriitor, scenarist, critic de artă, eseist. Între anii 1961 și 1964, a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității Timișoara, iar între anii 1968 și 1974, la Cluj-Napoca, pe cele ale Facultății de filosofie (estetică) din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A debutat în „Orizont”, în 1972, cu proza „Servus Irina”, iar în 1978, a debutat cu romanul Casa Ursei Mari (Editura Dacia). Paul Eugen Banciu a fost inspector la Inspectoratul pentru Cultură al regiunii Hunedoara, redactor, șef de secție culturală, secretar general de redacție la ziarul „Unirea” din Alba Iulia, secretar general de redacție, redactor principal și șef de secție la revista „Orizont” din Timișoara. Între anii 1992 și 2011 a fost directorul Bibliotecii Județene Timiș. A publicat peste 20 de cărți, majoritatea romane, pentru care a primit numeroase premii literare.

Robert Șerban: Dacă m-ar întreba cineva despre un om tare, foarte tare, un om de fier, pe dumneavoastră v-aș numi. Recunoașteți că n-aș minți?

Paul Eugen Banciu: Probabil… Am trecut cam prin tot ceea ce se poate trece într-o viață, începută în plin Război Mondial, cu o sănătate fragilizată, având de luptat mereu, mai întâi cu felurite boli, pe vremea când penicilina era de abia descoperită, apoi cu răul din afară, al oamenilor între care am intrat, pe rând, în cei 47 de ani de muncă, care descoperiseră fisura din caracterul meu: Nu puteam concepe RĂUL. Nu-l vedeam, nu-l credeam posibil în inimile celorlalți, și de aici, cu timpul, am îmbrăcat un fel de platoșă a însingurării spre un țel — Arta, Scrisul, Cititul… Acel „univers paralel” atât de util unui om de artă… Așa am învățat să nu ripostez, ci să-mi caut liniștea în scris, pictat, compus, și hălăduit pe cele mai înalte creste ale munților, în aerul rarefiat de la peste 2000 de metri. Cu soția și fetele mele…

R.Ș.: Am și eu, ca tot omul, câteva fixuri: lucruri care mă interesează și chiar mă obsedează. Când vreau să aflu mai multe, îi chestionez pe cei care cred eu că știu. Așa că vă întreb: care sunt avantajele senectuții? Ce aduce ea bun?

P.E.B.: Senectutea nu-ți aduce înțelepciunea dacă n-ai avut-o de la început, ci un fel de pace, de înțelegere a lucrurilor așa cum sunt, un sentiment de detașare față de cei mai tineri, care-ți pot fi copii, nepoți, chiar strănepoți, și care văd în tine (dacă te observă) un fel de dinozaur din sticlă incasabilă, pentru că, deși nu le stai în drum, au senzația că te simți „inamovibil”. Dar tuturor le vine rândul…

R.Ș.: Cred că e o diferență între senectute și bătrânețe. Știu oameni cu vârste relativ mici, dar deja îmbătrâniți. Vă văd, uneori, prin oraș și vă urmăresc cu privirea: păreți un Panzer imperturbabil! Care vă e combustibilul? Când folosiți blindajul? Care vă sunt armele din dotare?

P.E.B.: Vârsta o ai în suflet, nu în cearcănele de la ochi, sau în ridurile adunate în nopțile nedormite din tipografii, de pe drumurile patriei sau străinătății, de pe urma bolilor pe care le duci, știute sau neștiute în trup… în amintirea unui timp care te-a purtat între extremele posibile ale unui fel de EKG, ale cărui ace au sărit cu mult peste marginile hârtiei, ca într-un fel de seism de gradul 9. Combustibilul de care spui e în tine. Trecutul acela dus între extreme poate deveni, la scriitor, compozitor, pictor, al unei persoane a treia, străină de tine, adică motivul exact pentru o invenție astistică. Nu-i spun ficțiune…Și refuz ideea de ficțiune, pentru că totul e trăit cândva, mai puțin teoriile din toate științele, care abundă în vremea de azi. (Nu?) O lume dominată de știință, de invenții, dar mai ales de supoziții, care, în fond, relativizează totul (E=mc2) dându-ne sentimentul ferm al efemerității noastre. Or, „creatorul” de artă e în partea cealaltă, și crede în Nemurire. Dacă n-ar crede în ea, s-ar stafidi în el voința de a mai exista.

R.Ș.: Ați găsit răspuns la întrebarea de ce scrieți?

P.E.B.: Am să-ți spun doar că în clipa când debutam (după cinci ani de așteptare într-o editură) asta exact acum 40 de ani, aveam deja scrise încă cinci cărți (romane), un caiet studențesc format mare cu proză scurtă și poate chiar ceea ce s-ar numi acum un volum de poezii… O piesă de teatru, zeci de schițe (în desen) cu personaje, idei și altele, fără să-mi fi pus vreodată întrebarea: De ce scriu? De ce continui să citesc, să-mi fac note pe marginea cărților citite… Poate că am ceva (și nu numai eu) de isihastru, care se simte bine într-un univers al lui, pe care și l-a creat în timp. Ei, că aș fi vrut să fac mai mult de patru filme în scenariu, și să fiu chiar regizor… Asta e deja o poveste pe care n-o regret prea mult, când știu că se produc anual aproape un milion de filme în lume, cam pe aceleași trame ușor de intuit chiar de spectatori.

R.Ș.: Și apropo de scris: nu v-a încercat niciodată lehamitea? Cititorii se împuțineză, timpul pentru lectură al celor care încă mai au astfel de preocupări scade, ba chiar și rudele se cam satură de atâtea cărți prin case…

P.E.B.: Aproape douăzeci de ani am fost directorul bibliotecii județene, am participat la zeci de programe Phare, unde m-am întâlnit cu oameni din aproape toate țările Europei, și ei custozi de biblioteci. Lectura scade în proporție geometrică peste tot în folosul tabloidelor cu informații de moment (mai reale sau nu)… Arhivele istorice s-au întredeschis și dau la iveală lucruri inimaginabile despre un trecut din care fac și eu parte ca vârstă, dar asta nu schimbă cu nimic voința de a te comunica pe tine, sufletul tău, prin scris, prin comunicare vizuală, prin film, muzică… Cineva mai rezonează și la așa ceva, nu doar la informații catastrofice… Ei, că aflăm mai multe nu înseamnă mai nimic în afara unei stări de angoasă… Te întreb și eu: Din cei aproape opt miliarde de oameni de pe pământ, câți cunoști? Despre câți ai putea scrie? O sută, două, apoi totul devine redundant… Temele se repetă și devin „lecții de viață” mai ceva decât toată filosofia greacă sau germană… Și, iaca, apare isihastrul cu gândul lui și textul scris cu pixul sau la calculator, și publicat în 100, 200 de exemplare… Deja în secolul al XIX-lea bestseller-urile erau privite cu suspiciune de câtre cei citiți pentru superficialitatea lor… Așa că azi…

R.Ș.: Vă citesc paginile de jurnal din „Orizont” și găsesc o mulțime de lucruri despre care v-aș descoase. Iată unul: un artist trebuie să fie în suferință, să trăiască la limită, să aibă experințe ce-i pun viața sub semnul întrebării ca să aibă șanse să fie original și profund? Un om care se bucură de tot ce-i trebuie și are o pasiune — pictatul, compusul de muzică, regizatul, scrisul — pornește cu șanse reduse în actul lui de creație? Bunăstarea impietează asupra artei?

P.E.B.: Nu există un preaplin în lumea artei, o sațietate de ceva, chiar dacă temele, ideile se repetă, atâta doar că scriitorul uită măruntul amănunt că scrie doar pentru epoca lui, pentru puținul timp ce i s-a dat pentru a se bucura că există, că se comunică pe sine, și crede, asta înainte de toate că nimic nu s-a mai creat până la el… Dar nimeni nu-i poate opri sentimentul plenar al inventării sau reconstituirii unui personaj, unei povești, unui vers, a unei picturi sau sculpturi, a unei melodii… Îi privesc pe menestrelii din Unirii, din Piața Libertății sau din fața Operei și citesc pe chipurile lor bucuria de a fi ei înșiși instrumentul, sunetul… pe lângă care trec sute de oameni zilnic, poate fără să-i ia în seamă. Le poate egala cineva bucuria din acele clipe?

Avatarurile vieții te fac să privești lumea nu doar din dreptul ei, de cele mai multe ori contrafăcut, ci de „dincolo”, dintr-un netimp al ființei care-i dă trăitorului creator o imagine complexă asupra existenței… Evident, sentimentul inutilității râvnei tale e major, dar, treptat, ca și cățărătorul pe o stâncă verticală, îți cauți trei puncte de sprijin și continui să urci. De ce? Poate pentru că e în sângele tău voința de a privi lumea de la nivelul cerului, preum caprele negre, să te umpli o clipă cu eternitatea, cu partea superbă a ei, albastră, dincolo de oameni, de teoriile lor literare și științifice sau politice… dincolo de iminența imediatului. Să te simți tu însuți o clipă măcar — „etern”. Asta e suprema clipă în care, de fapt, exiști, or creația nu e altceva, pentru altcineva…

R.Ș.: Aveți timp. Ce faceți cu el, cum îl consumați?

P.E.B.: Citesc mult, din toate domeniile, și simt că literatura a ajuns la limita dintre filosofie, știință, artă, în variatele ei forme. Apar tineri docți, școliți bine, care sunt capabili să reconstituie teme reale din istoria noastră scurtă a omenirii atât de complet și complex încât bat de departe cele mai teribile teze de doctorat luate cu „magna cum laude”. Cărți față de care Rowling sau Dan Brown, chiar Tolkien, devin niște seriale de animație. Unde va ajunge literatura? Probabil mai aproape de acest tip de scriere, îndepărtându-se de „reportajul literar” cu teme terifiante, „adrenalinice”.

R.Ș.: Mi-ați dat, cândva, indirect, un sfat: munca de ziarist la cotidian e mortală pentru scriitorul care o practică. Dacă v-ar cere un tânăr scriitor ajutorul cu câteva sfaturi de început de drum, care ar fi ele?

P.E.B.: Să citească asemenea cărți, să se citească între ei, să treacă dincolo de orgoliul câștigării unui premiu sau a primirii unei diplome și să încerce să fie cât mai cinstiți cu ei înșiși și cu ceilalți… Din dreptul vârstei mele pot să le sugerez doar să se privească exact așa cum sunt, cu toate bunele și relele lor, și să-și asume eșecurile, după butada: „ce nu te ucide te întărește!” Eu, unul, m-am convins pe propria-mi piele că aici e totul, pentru că memoria culturală a lumii devine tot mai scurtă, poate chiar diformă, de parcă s-ar supune Rezonanței Schumann, ca Pământul nostru… Important e, pentru mine, la vârsta asta, că pot spune DA sau NU, în funcție de ce simt și ce am adunat în minte, fără să mă mai judece cineva!