Recitând o poezie despre frizer la Nichita Stănescu în brațe

Pe Nichita Stănescu l-am văzut prima oară, în carne și oase, în 1979, în ultimul meu an de facultate. Am primit atunci unul dintre premiile de poezie ale revistei Amfiteatru și am ajuns la București. Din Timișoara, mai era premiat, la proză, Daniel Vighi. După premiere, în loc să mergem cu ceilalți, am ales să îi facem o vizită lui Sorin Titel, bănățeanul nostru intrat deja în Panteonul literelor naționale. Am sunat la Sorin Titel, dar nu ne putea primi. Așa că am ales să mergem la Nichita Stănescu, la sfatul lui Sorin Titel. Nichita Stănescu stătea în Piața Amzei, într-un bloc de lângă Teatrul Țăndărică, la etajul 3, dacă nu mă înșel. Am ajuns acolo împreună cu Mircea Doru Lesovici, un excelent critic literar de la Iași, dispărut prematur. Am intrat în bloc și l-am căutat pe poet în lista de locatari. Unde figura cu o identitate aproape secretă: Stănescu Nichita. Un nume în dreptul căruia apărea o consistentă datorie la întreținere. Când am ajuns în fața ușii cetățeanului Stănescu, în lunetă era îndesată o bucată de hârtie dintr-un caiet școlar, iar din locul unde s-ar fi cuvenit să fie soneria ieșeau două fire rebele. Cu precauție, le-am apropiat pentru a produce semnalul sonor, dar nimic. Am stat noi ce am stat, iar apoi am plecat. Când am ajuns în fața blocului, o voce de femeie ne-a interpelat: „Voi ați sunat? Ce doriți?” Daniel a răspuns imediat: „Am venit de la Timișoara să îl vedem pe Domnul Nichita!” Doamna, vizibil emoționată de minciuna lui Daniel, ne-a invitat să reurcăm.

În sufragerie, la masă, stăteau Nichita, un bărbat beat mort, cu capul pe masă, și Dora, soția sa. Nichita era în formă, dar nu exagerat. Ne-a întrebat cine suntem, și Vighi, care conducea ostilitățile, i-a spus că eram laureații revistei Amfiteatru și m-a arătat ca fiind poetul. Nichita vorbea în dodii, ca de obicei. În fine, atunci eram paralizat de emoție și, evident, de admirație. Nichita m-a invitat să spun o poezie. Am recitat un poem despre frizer, care, în textul meu era călăul imperfect din subconștientul orașului și care îți taie părul fără să te doară, fiindcă el îl taie cu adevărat în apa din oglindă. Nichita a ascultat concentrat, apoi a spus tăios: „Încă o dată!” Am crezut că e surd. Am mai spus încă o dată, mai tare. M-a mai pus să îl spun încă de vreo cinci ori, apoi a exclamat cu putere: „Perfect!” Și m-a invitat să mai spun poezia la el în poală. Eram atât de stingherit, dar și mândru, vă dați seama! Apoi a început să plângă și ne-a spus la fel de teatral: „A venit lupul cel tânăr la lupul cel bătrân să îi spună că moare!” Nici nu știai cât e autentic sau cât e cabotinism. Probabil mai mult cabotinsim.

La un moment dat, am mers la toaletă și, cum ușa dormitorului era deschisă, am văzut că, pe oglindă, era scris un poem cu rujul, dedicat, evident, Dorei. În fine, am plecat și Nichita ne-a condus până în fața blocului. La despărțire, Daniel i-a spus așa: „Nichita, ai grijă să nu mori!”