Da, românii sunt în război cu rușii! Dar nu într-un război ce a început de ieri, de câteva săptămâni sau luni ale conflictului din Ucraina, ci într-un război ce se întinde pe mai bine de 200 de ani! E un război unic, paradoxal, cinic, absurd care s-a vădit a fi mai război — dacă se poate spune așa! — chiar și atunci când am luptat de aceeași parte a baricadei cu ei. Și, aici, mă gândesc, mai întâi, la declanșarea Războiului de independență de la 1877, când traversarea trupelor țariste a Principatelor către sudul Dunării a însemnat, în realitate, o ratată încercare de anexare a României, dejucată de precauțiile și inteligența lui Mihail Kogălniceanu. Care, în ciuda tuturor eforturilor diplomatice, nu a reușit să împiedice Rusia ca, la finele războiului, să ia trei județe din sudul Basarabiei. Iar ecoul civic al absurdului de atunci se regăsește în acest teribile rânduri scrise de Eminescu într-un articol vizionar cu titlul România în luptă cu panslavismul:
„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român”.
Sigur că rusofilii mult prea fascinați de virilitatea războinică a lui Putin s-ar cuveni să nu uite nici Pactul Ribbentrop-Molotov, nici comportamentul armatei sovietice „eliberatoare”, nici teroarea anilor ’50, când elita intelectuală și politică a României a fost lichidată.
Dar poate că toate cele scrise mai sus le știți sau, măcar, stau undeva într-un ungher ascuns al memoriei fiindcă par fără urmări dramatice în prezent. Ceea ce însă reprezintă un pericol real pentru România, în ultimii ani, sunt câțiva aliați foarte puternici ai Rusiei. Între care, desigur, cei mai eficienți sunt antivacciniștii și o parte a clerului ortodox care, în afară de mesajul antivaxer, propagă cascade de lături antioccidentale, antiamericane și antidemocratice. Da, este evident că ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, se situează mereu într-un mod provocator în afara legii. În ciuda tuturor reacțiilor — foarte timide, e drept — ale autorităților mirene sau ale Patriarhului.
Dar cel mai perfid aliat al propagandei rusești suntem chiar noi, toți cei hipnotizați de social media, noi, cavalerii imbecilizați ai unui război hibrid, asimetric între democrație și dictatură. Un război cu troli, clonări de site-uri, falsificare de documente, răspândire de fake news ce se repercutează constant asupra încrederii în valorile democrației, ale drepturilor omului, în pluripartidism. Scârbiți, debusolați, dezamăgiți, colportăm, pe rețelele sociale, asemenea mesaje ce fac, evident, jocul Rusiei. Și devenim, fără voia noastră, „idioți utili”, adică persoane sau instituții care, prin faptele și mesajele lor, susțin, promovează o cauză fără să cunoască dedesubturile sau consecințele ei. Așa s-a întâmplat, în anii ’60 și ’70, cu marile marșuri pentru pace din SUA și Europa occidentală, fiindcă luptătorii pentru pace — departe de a fi fost plătiți de sovietici — protestau și împotriva cursei înarmărilor din țările lor. Ceea ce exprima exact interesul Uniunii Sovietice. Dar poate că politica partidelor „verzi” din Europa, ce a dus la închiderea centralelor nucleare și, acum, la dependența față de gazul rusesc, nu a fost chiar atât de… naivă.
