În decembrie 1922, Rusia, Ucraina, Belarus și Federația Transcaucaziană semnau actul de înființare a URSS. Anul acesta s-ar fi aniversat centenarul dacă președintele Republicii Sovietice Ucrainene, Leonid Kravciuk, nu ar fi convocat un referendum, în 1991, cu privire la optiunea de independență a țării sale. Acesta, aprobat de populație cu 92,3 % (cu o prezență la vot de 84,18%) a fost urmat de istorica întâlnire de la Belavjeza, între Boris Elțîn, Leonid Kravciuk și Stanislav Șușchievici (pe atunci președinte al Belarusului), întâlnire care s-a încheiat cu decizia de a dizolva URSS.

Dintre cei patru semnatari ai anului 1922, Federația Socialistă Sovietică Transcaucaziană se autodizolvase în 1937, fără a se fi desemnat vreun stat succesor. Așadar, cine a creat, a decis, apoi, anularea actului fondator. Succesoare a Uniunii Sovietice ar fi fost o triadă a celor trei state având poziții și drepturi egale între ele. În data de 12 decembrie 1991, Sovietul Suprem al Federației Ruse a ratificat Acordul de dizolvare, denunțând Tratatul fondator din 1922. De atunci, vechea lume societică s-a divizat în două: susținătorii tranziției și ai reformelor, respectiv nostalgicii din ce în ce mai închiși în refuzul lor de a accepta mersul istoriei. La un moment dat, din mijlocul lor a apărut Alexander Dugin, învățându-i pe aceștia din urmă faptul că istoria nu trebuie să meargă doar înainte, ci poate fi setată să meargă înapoi.

În ultima vreme, cu precădere în ultima săptămână, am auzit frecvent întrebări precum: care e logica invadării Ucrainei? Care e planul lui Putin? Cât va rezista Ucraina? Dintre acestea, doar cea din urmă are sens real, pentru că are deopotrivă încărcătură strategică și umanitară. Celelalte sunt redundante, sterile și compromițătoare chiar pentru cel ce întreabă. Cum tema acestui conflict va ține capul de afiș multă vreme de acum înainte, ne-am propus să oferim un început de răspuns, din care fiecare cititor să poată înțelege atât cât e pregătit să accepte.

Cine întreabă?

            Mitul conform căruia trebuie să existe un argument, o logică în spatele fiecărei acțiuni este, cumva, mitul ce legitimează pretențiile omenirii de a se plasa, pe scara evoluției, la un nivel superior altor viețuitoare. Desigur că orice decizie are un suport, dar ceea ce intrigă este neconcordanța pe care oamenii o sesizează între valorile și logica proprie, respectiv valorile și logica altora. Atunci, diferența se traduce în sentimentul că celălalt este complet lipsit de logică sau e dominat de una viciată. Este neputința de a-l aduce pe celălalt în logica proprie.

În ceea ce privește o bună parte din statele lumii de azi, logica relațiilor internaționale este așezată sub exigențele dreptului internațional, incluzând aici și dreptul războiului, dreptul refugiaților, dreptul umanitar, dar, mai presus de orice, Convențiile și Tratatele de pace. Și am văzut cum „simpla” poveste a pretinsei independențe a Republicilor Populare Donbas și Luhansk a chemat întreagă această lume la un seminar de drept internațional, fiecare întrecându-se în a identifica norme încălcate și norme de impus, clauze, detalii, precedente. Un exercițiu impresionant, util, frumos în intențiile lui. Ceea ce au omis toți acești studenți conștiincioși era realitatea din teren și faptul că, până la urmă, nu dreptul stă deasupra politicii de forță, ci aceasta există cu scopul clar de a trece dincolo de prescripțiile dreptului. Așadar, în leagănul promisiunilor juridice se pot odihni fericiți toți aceia care nu agreează politica de forță, care au acceptat să-și controleze impulsurile, proiectele în cadrele dreptului cu pricina. Ceea ce uită juriștii este, însă, cinismul realității care se ambiționează să creeze situații dincolo de prescripția juridică, de logica supusă dreptului și de confortul de a sta sub legi. Așadar, pentru toți cei convinși de viabilitatea și forța dreptului, politica de forță nu are sens, nici logică, ea vine de nicăieri și îi suprinde pe cei ce nu înțeleg că există viață și dincolo de dreptul internațional. Tot așa cum o incredibilă majoritate planetară nu se aștepta la căderea URSS-ului, avem azi o majoritate sedusă de vraja convențiilor de pace, majoritate ce nu poate concepe încălcarea lor. Dezvoltându-și existența între explicații și argumente, această majoritate practic cere logică unor actori politici care, prin definiție, se sustrag acesteia spre a promova altceva.

Imperiul

Europa postbelică s-a articulat pe premisa dezarticulării imperiilor, atât pe teritoriul european, cât și la nivel planetar. Ideea că statele naționale au luat locul imperiilor, oferind fiecărei identități societale o formulă proprie de organizare politică, a devenit o axiomă a politicii europene și, cumva, occidentale. Chiar și statele multiculturale, multinaționale au intrat în jocul/logica națională, setându-și prestația internațională după modelul statelor națiune. Așadar, dominantă a devenit „logica statului națiune”, care se supune dreptului internațional și acționează cât de cât rațional în raport cu celelalte state. În timpul lui Boris Elțîn, aceasta părea a deveni și traiectoria Rusiei, creditată multă vreme cu profilul unui stat național ce urmărea, cu instrumente raționale, un anume rol în politica mondială. Pentru Vladimir Putin, însă, o asemenea pretenție este o blasfemie la adresa Maicii Rúsii, proiectate într-o istorie mitică, autosuficientă și generatoare de legitimitate după norme proprii. De fapt, ca în toată istoria imperială, acționează dreptul divin, susținerea garantată, necondiționată, nețărmurită a divinității. În acest context, dreptul inter-național (!) există ca reglementare ce asigură acomodarea statelor naționale între ele, în timp ce un imperiu e plasat dincolo de acestea, într-un alt regim ontologic. Acolo, frontierele sunt flexibile căci urmează reguli din alte lumi, dintr-un timp imemorial și sacru. Acestuia trebuie să i se supună lideri și guverne, geografia, clima și zeii înșiși, dacă ne amintim credința că Mântuitorul va reveni în lume pe pământ rusesc. Mesianismul, misticismul, fundamentalismul  sectarian intră, toate, într-un  cocktail justificator. Imperiul fiind o entitate de drept divin, nu poate fi limitat niciodată și în niciun fel, ca urmare, nu i se aplică nici la frontiere, nici în materia prerogativelor de putere. Întreaga lume sublunară și supralunară (de aici și programul cosmic) este creată și există spre a susține metabolismul imperial.

Urmându-l pe Jack Snyder, cu studiul Miturile imperiului (Cornell University Press, 1991), vom aminti că „ideea centrală a oricărui imperiu este accea că securitatea statală poate fi salvgardată numai prin expansiune”. Pe fond, orice imperiu este, în ordinea realității mundane, un proiect tot mai greu de administrat. În acest sens, pentru legitimitate și ambiții, el este proiectat în plan metafizic, cu scopul de a prelua din lumile cosmice reziliență, vigoare și prestanță. Nu propria politică de fiecare zi, nu oferta cu care iese în întâmpinarea locuitorilor și a comunității internaționale e cea avută în vedere, ci ecourile din alte „ceruri”, cum ar fi spus medievalii. Până la urmă, imperiul însuși e o remanență medievală prin premisele și ambițiile sale. Renașterea deja separă lumile, stabilește clar domeniile de competență. La nivel medieval, cerurile sunt încă unite și împrumută, unul de la celălalt, energie și informație. Cei încă ancorați în această Constituție primordială a unui imperiu nu au niciun motiv să comunice cu pământenii, nu au ce informații să primească de la ei (a se citi: proiecte, colaborări, norme internaționale!). Ei se află doar cu trupurile pe pământ încă, cu manualul de drept constituțional scris în limbi nepământene, visând și chiar arogându-și puteri în acord cu acesta.

Ca urmare, spune profesorul Jack Snyder, trei ar fi instrumentele prin care o asemenea construcție statală trebuie întărită: prin acumularea de resurse, prin ofensivă (chiar și militară) și prin provocări asupra balanței de putere. Este, credem, tocmai aici nodul gordian al întregii povești, din moment ce stabilitatea și securitatea unei creații nepământești trebuie consolidate prin dereglarea echilibrului mundan. Expansiunea, citim în manual, e menită să multiplice resurse materiale și chiar umane prin aducerea între frontiere a noi și noi teritorii; ofensiva, cu precădere împotriva „frontierelor turbulente”, are scopul de a menține spaima și de a consolida respectul pentru puterea imperială, în timp ce balanța de putere creată, de regulă, spre a contracara imperiul trebuie testată și, pe cât posibil, slăbită prin provocări permanente. Capcana în care, de obicei, cad liderii imperiali este dată de pierderea controlului asupra raporturilor de putere de pe pământ și, consecutiv, de dezechilibrul dintre costurile tot mai mari și câștigurile disproporționat de mici aduse de actele de agresiune. Așa mor imperiile.

Ucraina

            În mrejele propagandei ruse și ale tradiționalei ignoranțe occidentale în special pentru spațiul est-european, post-sovietic, Ucraina a fost văzută (prea) multă vreme ca un ursuleț scăpat prematur din bârlogul lui Moș Martin, ursuleț cam zgomotos și neastâmpărat. Încurca dansul de societate cu scrâncetele lui, nu pricepea că, neavând „origine sănătoasă”, nu avea cum să pătrundă în sala de bal și nici pe acasă nu-și făcea lecțiile. De îndată ce ursul mare a priceput efectele deciziilor din 1991, a pornit la atac. Iterăm aici teoria statului artificial, a rudeniei de sânge, credință și (ne)voință, a nevoii brâului buffer între Federația Rusă și lumea occidentală. Imaginea nefastă pe care o avea, chiar și în mentalul românesc, înaintea acestui conflict arată cât de îndatorată este memoria colectivă propagandei utile care șterge ceea ce trebuie uitat și întărește ceea ce îi convine! Ucraina nu avea drept de demnitate statală pentru că era vânată din mai multe părți pentru eventuala satisfacere a intereselor acestora. Iar în centrul vânătorii găseam, de fiecare dată, povestea Rusiei Kieviene, fără a fi menționată ocuparea acesteia de către forțe străine și absența, vreme de sute de ani, a statalității ruse pe teritoriul actual al Ucrainei.

Nu este, aici, locul unei prezentări amănunțite, dar notăm trecerea sciților, a goților și hunilor prin stepele azi ucrainene, apoi venirea triburilor turcice și, respectiv, a scandinavilor (!) lui Riurikid. În 988, sub Marele Prinț Vladimir al Rusiei Kieviene, are loc creștinarea populației, dar în 1237 totul cade sub cotropitorul mongol, iar două secole mai târziu intră în componența Ducatului Lituanian și, respectiv, a Regatului Polonez. Rezistența cazacă împotriva oricărei forme de subordonare este una legendară, numai că decăderea Marelui Ducat a adus imperiul rus în regiune, consecință a controversatului Tratat de la Pereyslav, din 1654, semnat de Bogdan Hmelnițki. Acest compromis a fost contestat de Polonia și, dincolo de detalii, a condus la succesivele partiții ale acesteia între Rusia, Austria și Prusia, teritoriul Ucrainei de azi fiind, corelativ, partiționat și ocupat. Așadar, libertatea căutată de cazaci s-a transformat într-un șir de ocupații din ce în ce mai agresive și mai dificil de contracarat. Abia în 1918 s-a obținut, de jure, o temporară recunoaștere a independenței sale, în urma Tratatului de la Brest-Litovsk, indepedendență contrazisă, la scurtă vreme, de constituirea imperiului bolșevic, de foametea și mutațiile de populație. Celebrul conducător naționalist Stepan Bandera a reușit, în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial, să mobilizeze ucrainenii într-o luptă dusă concomitent împotriva naziștilor și a comuniștilor. Gest sinucigaș? Cât avea să reziste? Țara se numește „pământul de frontieră”, la fel de extreneu precum denumirea de „Orient mijlociu”, fără vreo legătură cu identitatea culturală a locuitorilor sau cu aspirațiile acestora.

Pentru ce luptă ucrainenii? Pentru dreptul fundamental de a fi liberi pe pământurile lor, pentru a avea opțiuni și alianțe și expresie culturală și definiție adecvată eforturilor depuse atâtea secole. Este logica identității împotriva aneantizării și disoluției în negura veacurilor. Iar războiul de acum a adus pe front logica dreptului, cea imperială și cea a identității culturale. Riscul era ca Vestul să cocheteze cu sirenele imperiale spre a ignora în continuare strigătul cazacilor. Dar, așa cum avertiza John Snyder, agresiunea Rusiei a trezit instinctele de apărare și a dus la agregarea solidarității internaționale împotriva pretențiilor sale. „Cazac” înseamnă „putere” în idiomurile locale. Iar azi asistăm la războiul acestei puteri împotriva utopiei și a fantomelor imperiale.