Imaginația intreprinzătorului localnic nu are limite. De câțiva ani, fosta cramă din Piața „Timișoara 700” lâncezea într-o paragină greu de închipuit în centrul unui oraș cu pretenții.
Litigii între proprietar și chiriași au dus la starea de fapt nedorită. Se pare că de câteva luni lucrurile se mai îndreaptă. Au venit echipe de muncitori și au început o curățenie temeinică. Toți trecătorii au răsuflat usurați. În sfârșit se face ceva ordine în gradina de vară ce merita o soarta mai bună.
Dar tot cu acest prilej a apărut pe acoperiș și o coșmelie futuristă. Tubulatura din țeavă de inox nu are nimic a face cu vechimea fortificațiilor. Sunt amplasate cu eleganța nucii în perete. Dacă au sau nu autorizații de construcție în regulă nu are importanță prea mare. Oricum zgârie privirea oricui. Dacă nu au acte de înalțat măgăoaia din conducte lucitoare este destul de rău și ar trebui să se sesizeze organele de control. Poate că au aceste acte. În acest caz este la fel de grav. Se pune cu întemeiată curiozitate problema nivelului calificărilor celor ce dau astfel de autorizații. Cât habar au despre monumentele istorice? Sau chiar nu știu că sunt atâtea alte soluții mai simple, elegante și în ton cu vechile ziduri ale fortificațiilor din secolul al XVIII-lea. Să pui pe o bucată de istorie locală așa cum este fragmentul de Cetate din acea zonă a orașului în această postură de lucru prost făcut, este reavoință evidentă.
Au mai fost exemple de acest fel. Dar a rezultat cu totul altceva. Și la Paris au trecut mulți ani până a acceptat lumea construcția Centrului Cultural „Georges-Pompidou”. Zeci de ani, unii chiar și azi încă, îl numesc cu haz „rafinăria” după multitudinea de țevi și cabluri de pe fațadă. Dar acolo este un muzeu de artă modernă, nu un loc de pierdut vremea la o bere.
Dacă ar fi fost doar atât poate nu erau chiar așa de grave lucrurile. Dar odată cu renovarea gardului dinspre linia de tramvai, au dispărut și elementele vechiului gard. Acesta era realizat din fier sudat dar conținea și elemente de la vechiul gard ce înconjura castelul Huniade până pe la anul 1969. Chiar dacă nu erau în mod explicit piese din patrimoniul inventariat al orașului dar tot aveau peste o sută de ani vechime și ar fi putut fi folosite în mod mai inteligent.
