Deşi America pare a fi noul Imperiu Roman de Apus, e greu de ales: America lui Joe Biden e azi Roma lui Caligula, a lui Nero sau a lui Claudius împărat? Pentru că americanii o au pe Nancy Pelosi, preferata progresiştilor, a neomarxiştilor culturali şi, mai ales, a „moderaţilor” democraţi, pare mai plauzibilă echivalarea cu Roma lui Caligula. Conform revoluţiei în curs, nu mai contează genul, sexul etc. Nu numai Biden are serioase probleme de vârstă, ci şi şefa majorităţii din Camera Reprezentanţilor, la cei 80 de ani ai săi (n. 1940), care e numită adesea, pe urmele lui Trump, „Crazy Nancy”. La fel Bernie Sanders (n. 1941), care şi-a negociat la alegerile primare (către Joe Biden) presupusele idealuri sociale vândute în campanie generos tinerilor americani — tot aşa le cedase anterior, în 2016, lui Hillary Clinton pentru o casă înlesnită, se spune. Speaker-ul Camerei, Nancy Pelosi, a declarat, într-o conferinţă de presă, că e dreptul ei dat de Dumnezeu să dea afară din Congres orice republican doreşte („It’s my God given right to unseat any Republican member of Congress” — „Nasty Nancy”, newspunch.com, 26.03.2021).

Zilnic presa mondială ne aduce ştiri şi analize stupefiante din şi despre SUA. Epoca lui Donald Trump e revolută, dar America patinează, la fel ca Imperiul Roman înainte de a fi cucerit de barbari sau ca Imperiul Bizantin înainte de a fi ocupat (Constantinopolul) de Mahomed al II-lea în 1453. Alastair Crooke — care a studiat la Universitatea Saint Andrews (1968–1972) din Scoţia, unde a obţinut un masterat în politică şi economie —, fost grad mare în MI6 şi în diplomaţia UE, vede lucrurile simplu şi clar: „Odată ce s-a pierdut controlul asupra mitului justificativ al Americii, a căzut masca. Iar disparitatea între mit şi comportamentul public al Americii a devenit cu atât mai limpede […]. Pentru cam jumătate dintre americani, „sistemul” e trucat în favoarea a 0,1%, care profită, şi în defavoarea poporului […]. Robert Kagan (ideolog neoconservator — n.n.) a expus recent un raţionament convingător: „În absenţa mitului care justifică „implantarea democraţiei în lume” în jurul căruia se întinde imperiul, logica morală a acestei întregi întreprinderi începe să se prăbuşească” — afirmaţia lui Kagan e de o surprinzătoare sinceritate. El pretinde deci că imperiul american din străinătate este foarte necesar în principal pentru a menţine mitul „democraţiei” în interiorul ţării. O Americă pierzându-şi hegemonia mondială, afirmă el, n-ar mai dispune de coeziunea necesară pentru a-şi păstra democraţia liberală acasă” („Leviathan mobilizes for decisive battle”, straightlinelogic.com, 15.03.2021).

Alte remarci ale lui Alastair Crooke: „Leadership-ul mondial a fost reformulat pentru a „salva planeta” de la schimbarea climatică, a salva umanitatea din pandemie şi a ne proteja pe toţi de criza financiară mondială care va veni […] . Planul a scăpat de sub control şi devine treptat din ce în ce mai straniu. Epoca unipolară americană s-a „încheiat”. Ea încasează opoziţii de tot felul, atât în străinătate, cât şi în ţară. Impulsurile conservatoare şi tradiţionale au reacţionat împotriva acestui program ideologic radical şi, mai ales, criza financiară din 2008 şi aproape prăbuşirea sistemului le-au anunţat elitelor sfârşitul hegemoniei financiare a Statelor Unite şi, în consecinţă, al preeminenţei Americii. Asta a deschis o perioadă critică. Acum, elitele sunt într-un impas crucial. Când vorbesc de „Reset”, asta înseamnă o întoarcere forţată la agenda lor. Dar nu e atât de simplu cum pare. În urmă cu 20 de ani, totul părea aproape pregătit pentru a fi implementat; totuşi, astăzi, establishment-ul trebuie să se bată pentru fiecare element din strategia lui, căci întâmpină peste tot o rezistenţă crescândă […].

Deci „Reset”-ul va avea loc?

Elitele se agaţă în continuare de occidentalizarea lumii („America is back” — deşi pe nimeni nu entuziasmează această idee). Obstacolele sunt numeroase şi se înmulţesc. Obstacole şi crize în interiorul ţării, unde Biden îşi pierde vizibil autoritatea. Procesul decizional american pare să ducă lipsă de un „preşedinte” sau mai degrabă de un maestru strateg care îşi asumă rolul. Cine se ocupă de politica externă? Nu se prea ştie. Iar America însăşi e ireconciliabil divizată şi slăbită. În plus, pentru prima dată, Statele Unite şi UE sunt din ce în ce mai des percepute în străinătate ca incapabile să gestioneze treburile cele mai simple.

Cu toate astea, chemarea la arme a globaliştilor este clară. Lumea s-a schimbat, în mod cert, în ultimii patru ani. Forţele globaliste sunt deci mobilizate pentru a câştiga ultima bătălie din acest „lung război” încercând să lovească peste tot. Primul obiectiv a fost acela de a-l învinge pe Trump. Un altul este acela de a discredita toate varietăţile de populism european. Statele Unite cred că pot să obţină înfrângerea zdrobitoare pe plan psihologic, tehnologic şi economic a alianţei Rusia-China-Iran. În trecut, finalul ar fi fost previzibil. De această dată, Eurasia s-ar putea opune solid unei „Oceana” slăbită (şi unei Europe fricoase). Ceea ce ar zgâlţâi Leviatanul din rădăcini. Şi cine ştie ce ar putea răsări atunci din ruinele postmodernităţii sale” (idem).

Britanicul Alasdair Macleod, absolvent Eton în anii ’60, ginerele celebrului Rupert Murdoch, el însuşi un faimos analist al finanţelor (aur mai ales), cercetează serios problemele americane: „China crede, foarte probabil, că America organizează iarăşi nemulţumiri în Hong Kong. E limpede, China a gândit că America a gestionat sub acoperire mişcarea „Occupy Central” (o serie de proteste violente — n.n.), şi acum ar lua-o de la început. Dincolo de ce au aflat de la propriii lor spioni, protestele erau prea bine planificate şi organizate ca să fie spontane. De data asta, atacul părea să aibă mai multe şanse de reuşită. Planul a fost coordonat cu presiunea americană pe dolarul de Hong Kong (legat de cel american — n.n.) într-o încercare de a-l destabiliza, în principal prin ameninţarea de a extinde tarifele vamale aplicate Chinei şi asupra Hong Kong-ului. Această a doua încercare de a zdrobi Hong Kong-ul a fost deci mai gravă.

Hong Kong-ul este un punct critic pentru că reprezintă canalul pe care se scurg în China portofoliile de investiţii străine. E un lucru important pentru americani fiindcă Trezoreria SUA nu-şi poate permite să vadă fluxurile globale de portofoliu atrase în China într-un moment în care e necesar ca ele să fie investite în cantităţi crescânde în Trezoreria SUA. Dacă înţelegeţi asta, veţi pricepe şi mare parte din încercările urgente ale Americii de a destabiliza Hong Kong-ul. […]

În general, strategia Chinei a fost aceea de a nu se lăsa provocată. O posibilă excepţie a fost Hong Kong-ul, unde s-a decis că era mai important să fie asigurată insula împotriva vreunui nou atac dincolo de termenii tratatului încheiat cu Marea Britanie. Dar cea mai mare greşeală a Chinei a fost aceea de a impune la rândul ei taxe vamale ca reacţie la taxarea vamală americană. America nu făcea decât să se izoloze cu politicile ei vamale, dar răspunsul Chinei i-a oferit Administraţiei Trump pretextul pentru escaladare în războiul comercial al taxelor, trecând la atacul asupra tehnologiei chineze, care o depăşea pe cea a Americii. […] Taiwanul este considerat şi el de China ca non-negociabil — dar, cum până şi Marea Britanie trimite un nou portavion în Marea Chinei de Sud, ar putea deveni un punct fierbinte în lunile următoare” („Biden’a last throw of geopolitical dice”, goldmoney.com, 25.03.2021).

Statele Unite au acordat Ucrainei o asistenţă de 125 de milioane de dolari, aparent un sprijin pentru războiul în pregătire din Donbas. Congresul american se pregăteşte să suplimenteze acest ajutor cu alte 150 de milioane de dolari. Un cargou, „Ocean Glory”, specializat în transporturi militare ar fi ajuns în portul Odesa. „Ocean Glory”, construit în 2015, lung de 171 m şi lat de 25 m, poate transporta 20 000 t (vezi world-today-news.com, 25.03.2021). Degringolada agresivă a Americii, după cei patru ani totuşi paşnici ai pitorescului Donald Trump, riscă să ne cuprindă şi pe noi, pe România şi pe Republica Moldova (Basarabia). Ruso-americanul „The Saker” atrage atenţia, într-un nou lung articol, asupra pregătirilor de război din Ucraina în care nu e exclus să fie antrenate Republica Moldova şi Transnistria: „De pildă, ucrainenii ar putea ameninţa să atace Grupul operaţional al forţelor ruse (OGRF) în Transnistria. E vorba de o forţă mică, aflată departe de Rusia, înconjurată de vecini ostili. Nu uitaţi că Tiraspolul se află la cca 600 km vest de Doneţk! În plus, dacă Moldova nu e membră NATO, România este. În ceea ce o priveşte pe actuala preşedintă a Moldovei, Maia Sandu, ea e deopotrivă româncă şi profund antirusă. Dar, dacă toate acestea sunt adevărate, cred că e la fel de important să observăm şi altceva: Chişinăul, capitala Moldovei, se află la numai aproximativ 300 km de peninsula Crimeea. Asta face ca toată Moldova să poată fi atinsă de arme ruseşti cu bătaie lungă şi abordată de forţe mobile cu reacţie rapidă. Pentru moldoveni, orice idee de a ataca OGRF (Grupul operaţional al forţelor ruse) în Transnistria ar fi cu adevărat nebunească, dar pentru regimul ucronazist (al naziştilor ucraineni — n.n.) disperat de la Kiev lucrul ar fi preferabil unei înfrângeri în faţa Rusiei” („L’Ukraine est-elle (à nouveau) au bord de la guerre?”, lesakerfrancophone.fr, 24.03.2021).

Noul mandat al democraţilor începe în forţă, pe mai multe fronturi, dar prea puţine dintre ele sunt şi promiţătoare. Explicaţia o putem găsi „acasă”, în America, dată de Chris Hedges, jurnalist cu Premiul Pulitzer, fost corespondent de război, om de stânga şi fost simpatizant al Partidului Democrat: „Elitele conducătoare încetăţenite ştiu că e vorba de o criză. Au căzut de acord, cel puţin temporar, să azvârle cu bani în ea, cu acea Lege Covid-19, la nivel de 1,9 trilioane de dolari (1.900 de miliarde — n.n.), lege cunoscută ca American Rescue Plan-ARP („Planul american de salvare”). Dar ARP nu va modifica inechităţile structurale nici prin ridicarea salariului minim la 15 dolari pe oră şi nici prin impunerea unor impozite sau reglementări la adresa corporaţiilor sau a clasei miliardarilor care şi-a văzut veniturile crescând cu uluitoarea sumă de 1,1 trilioane de dolari (1.100 de miliarde — n.n.) de la începutul pandemiei. Sistemul de sănătate va rămâne privatizat, ceea ce înseamnă asiguratori şi corporaţii pharma care adună o mană de zeci de miliarde de dolari cu ARP, şi asta în condiţiile în care fac deja profituri-record. Nesfârşitele războaie din Orientul Mijlociu şi bugetul militar umflat care le finanţează tot sacrosancte rămân. Wall Street-ul şi speculatorii predatori globali care profită de pe urma nivelurilor uriaşe de datorii sclavizante impuse unei clase muncitoare subplătite şi care jefuiesc Trezoreria SUA în capitalismul nostru de cazino vor continua să împingă banii pe conductă în sus, în mâinile unei minuscule cabale oligarhice. Nu va avea loc nici o reformă a finanţării campaniilor electorale care să pună capăt sistemului nostru de mită legalizată. Giganticele tech-monopoluri vor rămâne intacte. Companiile care se ocupă de combustibilul fosil vor continua să vandalizeze ecosistemul. Poliţia militarizată, cenzura impusă de platformele digitale, vastul sistem penitenciar, legile din ce în ce mai aspre menite să supună terorismul intern şi disidenţa, supravegherea guvernamentală completă vor fi, cum au fost şi înainte, instrumentele de bază prin care statul controlează societatea” („Bandaging the corpse”, scheerpost.com, 12.03.2021).