Oamenii devin mai proști și nimeni nu știe de ce. Asta spune, sec și elocvent, cel mai recent studiu realizat de Ragnar Frisch Centre for Economic Research din Norvegia, care a analizat rezultatele a 730.000 de teste IQ. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că efectul Flynn și-a atins apogeul la mijlocul anilor 1970. De atunci, trendul este în scădere semnificativă, ba chiar al naibii de accentuat, cu fiecare generație care apare la orizont.

Prin urmare, suntem tot mai proști, în sensul, se înțelege, de tot mai puțin cultivați, fără acele minime reflexe culturale la zi, care să ne scoată din viețuirea simplistă, fără nimic strălucitor în ea.

Aș zice, nimic nou sub soare câtă vreme vedem, simțim, mirosim, cu toate simțurile din dotare, că în jurul nostru prostia devine lege. E de ajuns să citim datele unor edituri ca să înțelegem că cititul de orice fel a ajuns în România o formă de corvoadă îngrozitoare pentru tinerii sau pentru adulții minunatei noastre societăți. Sau pentru comunitatea de inși, dacă preferați, adunați laolaltă pe principiul legilor turmei, nicidecum în baza unui principiu axiologic, de apropiere intelectuală și de interese comune rafinate.

Așadar, pe zi ce trece, cu excepțiile de rigoare, totuși, prostia câștigă teren și nimeni și nimic nu ne va salva de la extincția finală a inteligenței, cât o mai „curge”, săraca de ea, pe astă lume. Altminteri, nu trebuie să te numești Lévi-Strauss sau Jean Delumeau ca să înțelegi de unde vine și unde se „parchează” prostia asta tot mai adâncă și mai năucitoare din jurul nostru. Oameni care nu știu sau nu au atâta minte încât să răspundă la un simplu salut, indivizi care zâmbesc tâmp când îi întrebi lucruri simple, la care altădată și un elev de clasa a patra știa să răspundă coerent, imbecili care se încruntă la tine când încerci să le faci o minusculă observație de bun-simț.

Ei bine, tot acest ghiveci de proști sub clar de lună, cum minunat și-a intitulat Teodor Mazilu piesa de teatru scrisă prin anii ’70, când parcă lumea nu era, totuși, atât de proastă cum e azi, își are explicația. O numesc direct, negru pe alb, autorii formidabilului studiu de care facem vorbire aici.

„Ne vedem nevoiți să tragem concluzia că schimbările de lifestyle ar putea fi de vină — felul în care sunt crescuți și educați copiii, cum își petrec timpul liber, ce fel de jocuri aleg, dacă citesc etc.”

Când școala nu mai e de mult o școală în sensul clasic, așa-zis vechi, dar nicidecum învechit, cum cred destui nătângi cu diplomă, ci a devenit o sursă de învățare aleatorie și care se face după curricule trăznite, ca să nu le numesc de-a dreptul idioate, nu ai cum să te aștepți la o „epidemie” de înțelepciune în lumea noastră! Când o societate disprețuiește cuvântul tipărit, iar asta chiar are legătură directă cu lumea românească — deși studiul respectiv are în vedere prostia la nivel planetar! —, iar universitățile noastre sunt populate, în bună măsură, cu profesori care, ei înșiși, abia dacă reușesc să articuleze două-trei fraze rezonabile, cu sens și bogăție de spirit, atunci nu mai e nimic de salvat.

Una peste alta, ar spune unii mai isteți decât noi, cum Dumnezeu să ne mai mirăm atunci de cât de mulți proști sunt la vârful politicii românești?! Cu alte cuvinte, să ne mai crucim de prostia celor care ne conduc destinele?! De ce-am face-o, câtă vreme în țara asta s-a ajuns chiar în situația în care foști sau actuali prim-miniștri abia reușesc să articuleze o frază cap-coadă, care să fie înțeleasă de receptorul final, conform teoriei lui Jakobson, eminentul gânditor rus, care a sfârșit prin a preda comunicare lingvistică la Harvard.

În toate partidele din România, cu excepțiile pe care am ajuns să le numărăm pe degetele de la o mână, politicieni mai mici sau mai mari vorbesc prost, cu dese și monstruoase greșeli de sintaxă și morfologie, stârnind, frecvent, hohote de râs din partea acelora care încă mai pricep frumusețea bietei limbi române. Le-am ura tuturor acestor proști cu panaș, pe urmele lui Prospero, „Caliban, du-te la școală!”, dacă — așa cum am remarcat pe la mijlocul acestui nevinovat text — nu ar trebui să ne întrebăm, cu groaza aferentă, care școală?