Când David Cameron a dat-o în bară primul, acum vreo opt ani, în clipa în care a decis să convoace referendumul pentru rămânerea sau ieșirea Marii Britanii din UE, toți au spus despre el că a fost brânză bună în burduf de câine.
Tip inteligent — asta până la proba contrarie! —, absolvent de științe politice și filosofie la Oxford, prezentabil și stilat ca un actor desprins din „Free Cinema”-ul englez al anilor ’60, el va eșua politic lamentabil prin votul de blam primit de la britanicii pro-Brexit.
Cameron, probabil cel din urmă lider conservator dotat cu o anumită calitate intelectuală, nu a înțeles deloc în ce ape se scăldau conaționalii săi, destui dintre ei păcăliți de cântecele de sirenă ale ticălosului, dar deopotrivă carismaticului naționalist Nigel Farage.
De atunci, de la practic dispariția sa ca om politic promițător și încă foarte tânăr la vremea respectivă, a început și declinul Partidului Conservator. Care, apropo de alegerile din Franța, tocmai a fost „dat dispărut” de pe radarul politicii engleze joia trecută, în urma înfrângerii rușinoase în fața laburiștilor, și ei „morți” politic vreme de un deceniu și jumătate.
Greșeala de apreciere a lui David Cameron nu doar că i-a făcut praf acestuia cariera politică, dar avea să producă daune uriașe englezilor, în primul rând, și Europei democratice, în al doilea rând.
Al doilea băiat tânăr și talentat din marea politică europeană, până mai ieri, Emmanuel Macron, a comis-o, la rândul lui, major și pe termen greu de definit la ora de față.
În plină debandadă ideologică și electorală la nivel aproape planetar, Macron nu are altceva mai bun de făcut în urmă cu două săptămâni, la o zi după alegerile europene, mai exact, decât să convoace, peste noapte, alegeri parlamentare în propria țară.
Rezultatul îl știm cu toții, decizia lui nesăbuită, tipică unui june cuprins de impulsuri hormonale, a fost să arunce Franța în brațele unui haos politic demn mai degrabă de Lumea a Treia, decât de o Republică Carteziană, cum s-a pretins mereu a fi patria lui Camus și Raymond Aron.
Apropo de acești minunați scriitori și gânditori ai Franței de odinioară, câtă nevoie ar avea această țară, acum, de ei!
De remarcat că, la fel precum David Cameron, Emmanuel Macron a studiat filosofia la Institut d’études politiques de Paris, unde, din 1999 până în 2001, a fost asistent al lui Paul Ricœur, remarcabilul filosof parizian, autor, între altele, al cărții de pedagogie pură și vivantă, Metafora vie.
Doi oameni încă tineri și bine educați, nu încape îndoială, dar care, din staruri promițătoare ale politicii europene au ajuns să eșueze întristător în această meserie atât de importantă prin faptul că, prost executată, distruge destinele a zeci și chiar a sute de milioane de oameni.
Întrebarea ce rămâne este care a fost resortul ce i-a dus la pierzanie pe acești doi oameni, pe ce fel de expertiză s-au bazat atunci când au luat de deciziile politice amintite în acest text. Pentru că, și dacă Cameron, și Macron au acționat în baza unor sfaturi ale consilierilor politici apropiați, și dacă au acționat după propriul lor „fler” politic, tot ce s-a întâmplat cu ei este la fel de grav pentru democrația occidentală.
Impasul în care au dus lumea din cauza nepriceperii lor arată prăbușirea și emascularea oricărei forme de competență și înțelegere a contextului socio-politic în Europa postbelică și, de aici plecând, mai peste tot prin lumea actuală.
Prin urmare, nimic din ce urmează să se întâmple pe această planetă în lunile și în anii ce vin nu ar trebui să ne mai mire. Dimpotrivă, ar trebui să ne pună serios pe gânduri…